A F O R I S M E(spicuiri din cartea cu acelaşi titlu apărută de curând la Editura „TOCONO”)

O „Istorie a Basarabiei”

PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVAJOI, 16 octombrie 2014. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954NR. 42 (3607)

LA EST DE VEST

Scrisoarea săptămânii

Între filozofie şi morală

Zilele trecute, Premiul Nobel pentru chimie a revenit unui cetățean german, Ste-fan W. Hell. Cineva a aflat că Domnia Sa s-a născut în România, la Sântana. Vestea a cuprins toată țara. „Ne-a pus orășelul pe harta lumii”, au exclamat sântănenii. Pe alo-

curi, în mass-media, evenimentul a fost prezentat ca o sărbătoare a spiritului românesc.

Când Herta Müller a primit Premiul Nobel pentru literatură, am jubilat din nou. Ba chiar unii s-au bătut cu pumnul în piept, datorită faptului că aproape o viață întreagă a trăit în Banat. „Vedeți voi ce oameni se nasc și cresc în România?” - ar fi fost mesajul multora dintre noi către lumea întreagă. Sentimentul de mândrie al românului era ca o floare care abia și-a desfăcut petalele sub lu-mina matinală a soarelui.

Numai că, atunci când a plecat din România, Stefan W. Hell a spus, în cadrul unui interviu, că a simțit un fel de ușurare... Cu alte cuvinte, cam același lucru l-a spus și Herta Müller când a ple-cat tot în Germania, amândoi fiind absolvenții aceluiași liceu din Timișoara.

Mai ales în timpul vieții sale, ne-am mândrit și cu un alt român plecat din țară, George Emil Palade, stabilit în SUA. Dânsul ne-a vizitat rar de tot, iar noi i-am simțit lipsa. Cu toate acestea, noi l-am prețuit pentru faptul că a fost distins cu un Premiu Nobel. Uneori, când ne gândeam la Sta-tele Unite ale Americii, gândul nostru era legat automat de numele său devenit glorios.

Celor trei li se mai adaugă un nume cunoscut pe plan internațional: Elie Wiesel, care a fost di-stins cu Premiul Nobel pentru pace.

De ce gândim așa? „E de-al nostru”, spunem noi. „Nu s-a născut aici?” „Ba da!”. „Nu a băut apă de la noi, nu a respirat aerul nostru?” „Ba da!” „Ei, vedeți?”

E de-al nostru, sau de-al lor, al celor în mijlo-cul cărora a performat? Există un for internațional care să stabilească clar acest lucru? Atunci, cum rămâne? Cât la ei, și cât la noi?

Nu ne mai pasă că premiantul internațional nu a plecat de bine din țară, că el a cam uitat de noi, sau că nu ne mai bagă în seamă. Sau că nu ne mai vrea. Noi îl iubim necondiționat, chiar dacă ne privește cu un singur ochi, și bine facem. Poate că ar trebui mai multă măsură, dar iubirea, când e, e oarbă, după cum se știe. Suntem buni, toleranți, generoși, mai în toate privințele, poate cu un „prea” în față. Așa ne-a dat Dumnezeu, așa rămânem.

Premiul Nobel s-a mai plimbat prin fața unor români deosebit de înzestrați, dar nu s-a oprit, din păcate, la niciunul. Nichita Stănescu a fost unul dintre candidați, dar n-a fost să fie, inclusiv din cauza invidiei colegilor de breaslă. Au fost și alții. Recent, Mircea Cărtărescu, cotat ca fiind unul din cei mai valoroși scriitori români, a ratat, spre regretul nostru, mult râvnitul premiu.

Nichita Stănescu, din mamă rusoaică și tată român, care a spus „Limba română este patria mea”, nu a plecat din țară, dar nici prin cap nu i-a trecut așa ceva vreodată. Din câte am înțeles, nici Mircea Cărtărescu, nemulțumit în multe privințe de țara lui, nu are de gând s-o facă, în pofida unor oferte care i s-ar fi pus pe masă. Alți posibi-li încununați cu Premiul Nobel, la vremea lor, ca Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, nu au făcut-o niciodată. Lista poate continua.

Citez din spusa unui prieten mai vechi: „Vre-au și eu un Premiu Nobel pentru un născut, crescut, educat și rămas în România. Pentru mine, acesta ar fi un Premiu românesc întreg, numai al nostru”.

Prietenul meu a forțat un pic limba română. Dar, parcă nu prea mult, încât să se supere cineva.

Vasile NANEA

Un Premiu Nobelromânesc pe jumătate

VANDALIÎn secolele VII-VIII au trecut pe aici vandalii şi şi-au lăsat, pe ici-acolo, progeniturile. Pe marginea şoselei Chişinău-Bălţi, între kilometrul 119 şi 120, nu prea departe de mă-

năstirea Ţigăneşti, un suflet generos a făcut pe o costişă de codru o frumoasă sculptură, care urma să străbată veacurile.

Şase bărbaţi prinşi într-o horă strămoşească au fost urcaţi pe o stâncă, pentru ca să bu-cure privirile călătorilor.

Dar zilele trecute, când am trecut cu maşina pe această şosea, am descoperit că două figuri din cele şase au capetele sfărâmate.

Nişte vandali şi-au bătut joc de o lucrare de artă.În satul Puhăceni, Anenii Noi, bustul lui Mihai Eminescu din faţa Casei de Cultură e

fără de nas. Şeful Casei de Cultură mi se plânge: – I-am pus lui Eminescu nasul de vreo zece ori numai în ultimii câţiva ani. Cum se îmba-

tă cineva, cum vine la monument şi-i rupe nasul. Noroc de mine că am o căldare cu ciment şi, atunci când dispare nasul i-l pun chiar eu la loc.

Alături se înalţă un monument al „eliberatorului” sovietic.

– Dar la ostaşul rus nu au aten-tat?

– Nu. Doamne fereşte!, protes-tează el. Că avem poliţist de sector, care ţi i-ar scoate şi de sub pământ pe făptaşi.

Rusul are noroc. Şi doar bietul Eminescu, ca un

copil al nimănui, nu are un poliţist care l-ar apăra şi pe el.

În concluzie, şeful căminului mă asigură:

– Am azi de curăţat nişte păpu-şoi şi, cum termin, vin şi-i pun na-sul la loc. O să stea, îmi zice el cu tristeţe, până sâmbăta următoare,

că atunci iarăşi vor avea loc dansuri la cămin…La Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni, recent a fost distrus bustul celebrului astronom de

talie mondială Nicolae Donici. Numele lui îl poartă o planetă, asteroidul cu numărul 9.494. Răufăcătorul a fost găsit.

Acesta vânduse la fier vechi bustul din metal, după ce l-a fărâmiţat mai întâi cu toporul.Azi mai poate fi văzut la Dubăsarii Vechi doar postamentul pe care e cioplit în piatră:

Nicolae Donici, 1874-1956.Alaltăseară televiziunea naţională a mai vorbit despre un fenomen basarabean: odată cu

lăsarea întunericului, băncile grele, care cântăresc câteva sute de kilograme, de pe malurile Lacului din Valea Morilor din Chişinău sunt aruncate în apă. Şapte salvamari au scos-o şi pe asta. E a 14-a. Vorba ceea: „Un nebun aruncă o piatră în apă şi şapte teferi n-o pot scoa-te”. Iar la noi nebuni sunt suficienţi.

Primăria a promis să instaleze lângă fiecare din cele 96 de bănci câte o cameră de supra-veghere (o bancă costă 4 mii de lei, iar o cameră de supraveghere – 10 mii, dar, asta e! –, cu vandalii s-au purtat lupte grele şi-n epoca marilor migraţii, şi se mai poartă şi azi).

Ce e cu acest neam de vandali, de unde a apărut în el plăcerea de a distruge, cu mult mai mare decât acea de a crea, de ce această lipsă de respect faţă de valorile lui şi faţă de fiii care cu adevărat îl reprezintă?

Cred că aici e şi vina celor şapte ani de acasă, dar şi a profesorilor din şcoli, care nu ştiu să le insufle respectul necesar pentru valori, nu doar elevilor buni, dar şi celor care au legat cartea de gard, cărora le-ar sugera că în viaţă te poţi sprijini şi de carte, nu numai de gard.

Nicolae DABIJA

Vasile TĂRÂŢEANU

În orice dimineaţă mă trezesc şi, iată buletinele de ştiri mă înfioară când văd cum din nimica toată în aste vremi se desţărează-o ţară

Făcută din bucăţi ce au fost rupte la rândul lor în veşnice războaie o lume întreagă acuma se agită ca un puroi ce supură-n buboaie

E omenirea-ntreagă zeci de ani pe un butoi de pulbere aşezată scindată în prieteni şi duşmani

Cu conştiinţa oarecum pătată cuprinsă între ruşi şi-americani din ce în ce tot mai înverşunată.

Către prietenii de la Chișinău, Nicolae Dabija, Vasi-le Șoimaru, Vlad Pohilă, Maria Hâncu, Anatol Petren-cu, Zamfira Mihail și cei care ni se vor alătura.

Am revăzut Chișinăul după 70 de ani. Impresiile, emoțiile și oamenii întâlniți acolo m-au copleșit. Mă simt legat prin aspirație și simțiri de voi toți, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață, încă de pe ulițele copilăriei. Ascultați-mi, vă rog, gândurile!

Vremurile vrăjmașe au trecut, dar în răsărit conflic-tele nu s-au stins încă. Totuși Republica Moldova după impasul reîntregirii din anii 1990-1992 are o nouă șansă istorică de afirmare prin intrarea în Uniunea Europea-nă – intrare ce se va înfăptui însă mult mai încet decât doresc oamenii acestui pământ strămoșesc. Sunt multe opreliști pe drumul spre Europa, dar cea mai mare este necunoașterea. Necunoașterea țării dintre Nistru, Prut și Dunăre, patria noastră de totdeauna, de la tirageți și până azi. A doua mare piedică este ignoranța mediilor din apus, când se afirmă că Moldova este cea mai săracă țară din Europa și doar sărăcia o împinge spre Uniunea Europeană. Și indiferența vecinilor, chiar a Bucureștilor, trebuie învinsă prin informare și deșteptare! Pentru a scurta timpurile de apropiere și de integrare în Uniunea Europeană, trebuiesc învinse prejudecățile și neîncrede-rea. Republica Moldova (adică Moldova dintre Prut și Nistru, Basarabia) trebuie să fie cunoscută în lumea po-litică și diplomatică apuseană, în Parlamentul European, la Bruxelles, Paris, Berlin și la Londra, dar și în Italia, Spania și Portugalia. Și în răsărit – în Rusia, Ucraina, în Ţările Baltice – trebuiesc câștigați prieteni, prin in-formare. O Istorie a Basarabiei trebuie repede scrisă și tipărită în limbile română (întâi) și imediat, apoi, în en-gleză și rusă și difuzată în Apus și Răsărit, la „locurile calde”, acolo unde se formează opinia publică și se iau hotărârile politice. Profesorul Anatol Petrencu, cu care

am luat primul contact, vede pozitiv acțiunea, dar crede că trebuiesc doi ani de muncă pentru realizarea proiec-tului, adică o carte originală, serioasă și obiectivă (deci, neatacabilă), de cca 35÷40 de coli editoriale, conținând toate segmentele istoriei:

Paleontologia, preistoria cu toate culturile materiale (de ex., Cucuteni-Tripolie), antichitatea geto-dacică, ele-nismul la Marea Neagră (Tiras, Harpis etc.), stăpânirea romană, evul mediu moldovenesc (1350-1700), Alexan-dru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș.

Agresiunea otomană: 1400-1800. Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Hotin, raialele, tributul, războaiele și să-răcirea țărilor române, prin jafurile anuale ale blergebe-gilor.

Agresiunea rusească: 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1789-1792, 1806-1812, 1828–1835, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878, 1917-1919, 1940-1941, 1944-1989, armate, ocupație, pradă, distrugere, sărăcie.

Istoric, demografic, cultural, social, principatele au fost aruncate cu o sută de ani în urmă de ruși și turci.

Istoria contemporană a Basarabiei: 1918-1940, 1940-1941, 1941-1944, 1945-1989.

Încercarea de schimbare a structurii etnice: colonizări (1814-1850), rusificare (1851-1914), deportări (1941, 1946, 1949, 1953-1957), transferuri de populație etc.

Falsificarea istoriei (Lazarev, Stati), falsificarea sta-tisticilor, analfabetismul, interzicerea limbii materne.

Demonstrarea, prin statistică, a caracterului etnic ro-mânesc la 1812. Evoluția demografică.

Ridicarea elitelor intelectuale basarabene: Kogăl-niceanu, Hasdeu, Stere, Halippa, Inculeț, Gurie Grosu, Alistar, Cazacu, Boldur, Țepordei, Mihail; Sfatul Țării, Unirea cu Patria în 1918.

Imperialismul sovietic: ultimatumul din 1940, agre-

siunea comunistă.Lupta pentru limba română (1990), încercarea reîn-

tregirii cu România.Continuarea agresiunii (1991-2009-2011). Căderea

comunismului.Cred că se pot folosi „in extenso”, dar selectiv, istori-

ile care s-au scris: Ion Nistor, Ștefan Ciobanu, Alexandru Boldur, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, I. Scurtu, Gheor-ghe Buzatu.

Poate că este oportun să se atace tratatul Constanti-nescu – Ucraina, din 1998, cu recunoașterea graniței pe Dunăre și apartenența nedreaptă a județelor Cetatea Albă și Ismail la Ucraina.

Evidențierea anexei la tratatul de neagresiune sovie-to-german din 23 august 1939, care a fost, în fapt, agre-siune la adresa României.

Nădăjduiesc că se vor găsi istorici harnici și competenți care să scrie.

Vasile Șoimaru, cu talentul și sufletul lui, va ilus-tra cartea (cca 15% din volum) cu tot ceea ce este fru-mos și convingător din trecutul și prezentul Basarabiei românești.

Eu mă ofer să finanțez tipărirea ediției românești, princeps de cca 1000 de exemplare, care să fie difuzată în Republica Moldova și România, la universități, licee, biblioteci, biserici și instituții.

Dar pentru toți cei care vor lucra sute de ore la scriere și, mai ales, la traducerea textelor în limbile engleză și rusă, este necesară răsplătirea muncii. Ori aceasta cere un efort financiar, cred eu, din partea statului în folosul căruia se face toată lucrarea. De aceea, nădăjduiesc că și Președinția, și Consiliul de Miniștri vor susține material acest proiect național, de necesitate imediată.

Așa să ne ajute Dumnezeu!Eugen STATNIC,

Germania, 4 octombrie 2014

Memorandum

Un monument prea frumos, ridicat la mijloc de codru, nu departe de mănăstirea Ţigăneşti, de către nişte artişti inimoşi, cioplitori în piatră, spre a bucura privirile tuturor celora care călătoresc pe şoseaua Chişinău-

Bălţi… Această imagine a fost efectuată acum câţiva ani de către fotoreporterul redacţiei noastre.

• Capătul lumii începe acolo unde simţi pentru prima dată dorul de ţară.

• Toţi se nasc „poeţi”, dar numai unii ajung să şi moară poeţi.

• Iată adevărata sursă a nefericirii: vrei să ai ceea ce nu poţi avea sau vrei să fii ceea ce nu poţi fi.

• Florile… răsplătind cu polen osteneala albinelor.• Omul – grâul semănat de Dumnezeu.• Amintirea părinţilor… dezminţită de buruienile ce

cresc pe mormintele lor.• Există efort fără înţelepciune, dar nu şi înţelepciune

fără efort.• Nu merită să te jertfeşti pentru altcuiva (cel care me-

rită nu te pune în situaţia de a te jertfi pentru el).• Fericit este nu omul care are ce-i trebuie, ci omul că-

ruia nu-i trebuie mai mult decât are.• Gloria… mereu apare în meniu şi aproape niciodată

– pe masă.• Cu adevărat întuneric este nu acolo unde nu există

lumină, ci acolo unde nu există speranţă.• Să trăieşti corect nu înseamnă să nu greşeşti deloc, ci

să nu transformi greşeala în obişnuinţă.• Îmi recunosc îngerul păzitor după felul cum bate

uşor cu aripa în geam…• Cu vârsta, corpul adaugă… iar mintea scade în gre-

utate.• Menirea profesorilor – a-i învăţa pe copii să înveţe

fără profesori.• Trândăvia nu este odihnă. A te odihni înseamnă a

te pregăti de muncă. A trândăvi înseamnă a uita de muncă.

• Toţi co piii încap în inima mamei. Doar ea nu întot-deauna are loc în inima lor…

• A-i imita pe alţii înseamnă a te sinucide în umbra lor.• Să planteze suflet – iată adevărata menire a unui scri-

itor.• Copilăria vine şi… trece. Tinereţea vine şi… trece. Şi

numai bătrâneţea vine, dar nu trece niciodată.• Geamul prin care pătrunde lumina dimineţii seamănă

cu surâsul mamei.• Fără o carte bună sub căpătâi, am impresia că nici în

lume nu se întâmplă nimic bun.• Ştii când fericirea este amară? Când alţii o au, iar tu

– nu.• Îmi conduc tristeţile la gară, iar ele mă ţin de vorbă,

până scapă trenul…• Inteligenţa e mai mult simţire decât intelect. A avea

intelect înseamnă a gândi abstract. A avea inteligenţă înseamnă a gândi moral.

• Fără curaj, nu poţi avea convingeri, ci doar păreri.• Există câteva lucruri pentru care merită să te naşti.

Iubirea ar fi primul dintre ele. Dar există şi câteva lucruri pentru care merită să mori. Şi tot iubirea ar fi primul dintre ele…

• Drumurile te pot duce şi în străinătate. Brazda – nu-mai acasă.

• Părinţii ne ajută să devenim oameni. Cărţile – să ră-mânem.

• În semn de respect pentru soa-re, copacul îşi aşterne umbra în spate.

• Dacă n-ai înţeles că singurul tău prieten eşti tu însuţi, înseamnă că n-ai avut prieteni.

• Un Om Mare poate fi mai mic decât o lacrimă, dar, neapărat, este la fel de pur ca ea.

• Oaspetele nepoftit – toţi observă când vine, dar ni-meni nu-i simte lipsa când pleacă.

• Se spune că suntem înrudiţi cu maimuţa. Putem spu-ne că suntem înrudiţi şi cu porcul… Depinde cât de amorali suntem.

• Nu poţi fi talentat în permanenţă, dacă nu munceşti în permanenţă.

• Lacrima – un rezumat al durerii.• Cumpără minte îndeosebi de la cei care au reuşit să

te mintă.• Când cineva ţi se pare mare de tot, vezi dacă nu cum-

va stai în genunchi.• Norocul pentru care ai muncit, ca să-l meriţi, se nu-

meşte succes. Iar succesul pe care l-ai obţinut, fără să-l meriţi, se numeşte noroc.

• Între talent şi geniu e aceeaşi diferenţă ca între primul şi unicul.

• Când termin o carte, mă simt uşurat, de parcă m-aş fi eliberat de o mare povară pe care o purtam în suflet şi nu mă lăsa să trăiesc…. O nouă carte îţi dă dreptul la o nouă viaţă. A scrie înseamnă a trăi!

2 Literatura şi arta Nr. 42 (3607 ), 16 octombrie 2014

DE CE RĂMÂNEM „CĂLDUŢI” FAŢĂ DE HRISTOS?

A trecut jumătate din toamnă. E timp frumos şi avem parte de un an rodnic. Lumea forfoteşte prin curţi, pe dealuri... Credeam că se termină lu-crările şi credincioşii îşi vor aminti de biserică.

E frumos când oamenii nu uită de faptul că Dumnezeu binecuvântează toate, inclusiv roa-dele pământului. Însă prea puţini îşi amintesc atunci când totul e bine.

Majoritatea credincioşilor se îndreptăţesc că nu au timp, zicând că vor ajunge la biserică iarna, pentru că atunci vor avea mai mult timp. Poate şi o fi aşa la unii, însă alţii nu vin nici toamna, nici iarna, nici în celelalte anotimpuri ale vieţii.

Însă cum rămâne cu populaţia urbei, care nu seamănă şi nici nu seceră, dar tot nu bate la uşa bisericilor?

Lumea de astăzi o putem cataloga drept „călduţă” faţă de credin-ţă, faţă de Hristos.

Aş putea aduce doar câteva exemple: La adunarea cu părinţii unor copii din clasele primare două mămici s-au arătat a fi deranjate de faptul că se predă Religia în fiecare săptămână, spunând că se tem să nu devină copiii lor fanatici, aşa că le este suficientă doar o oră la două săptămâni.

Apoi am încercat să testez câţiva credincioşi, rugându-i mai in-sistent să vină duminica viitoare la biserică. S-au prezentat nici zece la sută.

Probabil cam acesta este procentajul celor care frecventează pe-riodic biserica. Astfel, conchidem că elementul religios este o prio-ritate doar pentru un număr redus de credincioşi. Lipseşte educaţia şi trăirea religioasă.

Credinţa nu este doar un concept al vieţii, ci o experienţă de zi cu zi. De aceea marea majoritate a populaţiei doar se declară a fi creştină şi numai un număr neînsemnat e în duhul Bisericii, trăitoare.

Cunosc mulţi oameni, în special intelectuali, care vin la biserică ca la orice alt centru de cultură. Unii chiar îşi fac program: săptămâ-na asta mergem la biserica cutare, cealaltă săptămână la teatru, apoi la concert, la muzeu...

Biserica nu ar trebui privită doar ca o instituţie socială, ci ca una divină, în care am sorbi din dumnezeire, unde ne-am întâlni, am co-munica şi am împărtăşi cu şi din Hristos.

În popor se spune: „ochii care nu se văd, se uită”. Acelaşi lucru se întâmplă cu cei care doar afirmă că sunt credincioşi, pentru care la Apostolul Iacov auzim cuvintele: „Credinţa fără de fapte moartă este” (2, 20).

Până nu vom intra în acest circuit liturgic, până nu vom gusta din adevărata hrană duhovnicească, până nu vom simţi căldura credinţei, vom rămâne o candelă care abia arde şi care încet, încet se stinge.

Preot Octavian MOŞIN

De la suflet la suflet

Recent, la Edi-tura Pontos, a vă-zut lumina tiparului o foarte valoroasă monografie a regre-tatei Valentina Pe-lin Paisianismul în contextul cultural și spiritual sud-est și

est-european (sec.XVIII-XIX), ediție îngrijită de acad. Andrei Eșanu și Va-lentina Eșanu, editată sub egida Aca-demiei de Științe a Republicii Moldova - Institutul de Istorie, și a Universității de Stat din Moldova - Biserica Întâm-pinarea Domnului, paroh prot.Octa-vian Moșin, care a avut o contribuție nemijlocită la editarea cărții. Lucrarea are un volum de 235 de pagini, o ele-gantă ținută grafică și un tiraj de numai 300 de exemplare.

În cele șase capitole ale lucră-rii, prin prisma unei analize a vastei moșteniri cărturărești a starețului Pai-sie Velicikovski (1722-1794) și a uce-nicilor săi, monahi-cărturari români, ucraineni, ruși, bulgari, sârbi, este evo-cată această personalitate de excepție a Bisericii Ortodoxe Române, care a in-spirat fenomenul cultural paisian. La modul general monografia elucidează activitatea literară a școlii paisiene - mișcare literară de amploare fără egal în istoria culturii și literaturii teologice românești. Din datele biografice ale starețului, aflăm că Paisie Velicikov-ski, originar din Poltava, Ucraina, a făcut studii la Academia Duhovni-cească din Kiev (1735-1739): „Platon, viitorul stareț Paisie se îndrăgostise de pământul Moldovei, de poporul creștin și de limba sa, atunci când la Kiev par-ticipase la liturghia săvârșită în limba română de mitropolitul Antonie al

Moldovei, cel care în 1739 a plecat cu trupele ruse la sfârșitul războiului ruso-turc”(p.46). A plecat în Țara Ro-mânească (1743-1746), unde a învățat limba română, apoi - la Muntele Athos (1746-1763), după care a revenit în Moldova cu un mare grup de monahi, stabilindu-se la Mănăstirea Dragomir-na.

Pe timpul când diriguia concomi-tent Mănăstirile Neamț și Secu, comu-nitatea monahală a starețului Paisie număra o mie de persoane de diferite naționalități, venite din diferite țări. După mărturiile unui ucenic, starețul Paisie „avea trei harisme speciale: da-rul rugăciunii minții, darul călăuzirii unei mulțimi de frați și darul foarte rar de a ține uniți între ei frați de diferite naționalități” (p.54). La Neamț Paisie Velicikovski a manifestat o vastă acti-vitate literară: ”Două echipe de tradu-cători și copiști, avându-l în frunte pe Paisie, lucrau neîncetat la revizuirea și traducerea în slavonă și română a scri-erilor filocalice. Neamțul acelor ani devenise centrul monahismului orto-dox, școală de viață isihastă și cutură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox” (p.49). Pe lângă marea refor-mă pe care o inițiază - trecerea la viața de obște a călugărilor, starețul Paisie a introdus în comunitatea sa și reuniunile de seară cu conferințe pe diverse teme duhovnicești, care se țineau pe timpul iernii, începând cu postul Crăciunu-lui și până la sâmbăta lui Lazăr. Tot de la ucenicii săi aflăm că „Obișnuia să repete că dacă setea de cuvântul lui Dumnezeu, adică de studiul Scripturii și al scrierilor patristice, mai cu sea-mă filocalice, va scădea, atunci în lo-cul lor vor apare între frați nepăsarea și dezbinările, căutarea voii proprii și

a bunăstării, ceea ce va duce la risipa obștii” (p.55). Găsim și alte amănunte din viața acelei comunități monahale: frații și monahii din obște erau obligați să-și mărturisească în fiece zi păcatele și gândurile părintelui lor duhovnic, având sfaturi și discuții utile cu el.

Valentina Pelin, împătimită de pai-sianism, a editat prin 1998-1999 opere-le originale ale starețului Paisie în două volume: Sfântul Paisie de la Neamț. Cuvinte și scrisori duhovnicești. Ea a studiat cele 275 de cărți slavone puse în valoare de A.I.Iațimirski în 1905 și a stabilit că astăzi numărul exact al ma-nuscriselor slavone constituie 297 și se găsesc la Biblioteca Academiei Româ-ne, la Mănăstirea Noul Neamț și la St. Petersburg.

Munca de cercetare a regretatei Valentina Pelin este demnă de toată considerația posterității. În rezuma-tul unei minuțioase analize comparate a 800 de manuscrise din sec.XVIII-

XIX în diverse arhive și biblioteci de la Chișinău, St.Petersburg, Moscova, Kiev, București, Iași, la mănăstirile Neamț, Secu, Dragomirna, Vorona, Noul Neamț, Dobrușa, înzestrata cer-cetătoare a constatat întâietatea ver-siunii românești față de cea slavonă a traducerilor manuscrise. În activitatea școlii paisiene a identificat 12 iluștri cărturari români, care au tradus, după originalele grecești, scrierile Sfinților Părinți și cele postpatristice, atât la Athos, cât și la Mănăstirile Dragomir-na, Secu, Neamț. A descoperit și a pus în circuitul științific 10 texte ale scrie-rilor originale ale starețului Paisie și 4 texte ale scrierilor ucenicilor săi.

Acad.Andrei Eșanu, în cuvântul său introductiv la carte, afirmă că „stu-diul monografic referitor la paisianism prezintă un interes deosebit atât pentru specialiștii în istoria culturii și litera-turii, cât și pentru teologi, studenți ai facultăților umanistice și teologice. În general, lucările publicate de Valenti-na Pelin se disting printr-o înaltă ținută științifică, prin cunoașterea profundă a obiectului de studiu și argumentare minuțioasă a ideilor susținute. Ea a lăsat o urmă deosebit de luminoasă în cultura și știința românească” (p.15).

Proaspăta apariție editorială Paisi-anismul în contextul cultural și spiritu-al sud-est și est-european (sec.XVIII-XIX) este cel mai prețios omagiu adus memoriei Sf.Cuv.Paisie Velicikovski, în preajma Conferinței Internaționale Educație din perspectiva valorilor - de la epoca paisiană la provocările seco-lului XXI. Ediția a VI-a, care își va ține lucrările la 10-11 octombrie curent în incinta Universității de Stat din Mol-dova.

Lidia CODREANCA

Paisie Velicikovski – etalon de erudiţie şi conştiinţă creştină

…Ci iată din trudă, Din aburii SângeluiPe care îl pierdem,

Oblăduitor,Misterul răsare

Din zare în zare”Grigore Vieru

Bădiţă Fiduţă, noi, fântâ-nalbenii, ne cunoaştem din fragedă copilărie: cu joaca de pe toloacă şi de lângă soba bi-bliotecii din satul nostru, Fân-tâna Albă, Edineţ, învăţând în aceeaşi şcoală, am avut ace-iaşi profesori, fântânalbeni şi ei, care împreună cu părinţii şi bunicii noştri ne-au educat moral şi sufleteşte, îndrumân-du-ne numai la fapte bune şi la dragostea de carte.

La toate aceste fapte asu-mate, tu ai fost primul şi, dato-rită străduinţei şi bunăvoinţei tale, te-ai bucurat de stimă din partea colegilor de şcoală, a profesorilor, sătenilor şi a tu-turor celor care te-au cunoscut.

Apoi, plecând din satul na-tal la studii (Colegiul Agricol Brânzeni, Edineţ, Colegiul de Hidroamelioraţii din Tighina şi Institutul Agricol din Lviv, Ucraina), ai ales o profesie

rară, conform dorinţei tale: cu dragoste de pământ, de coline cu podgorii şi izvoare şi cu fru-museţile din jur.

În cei 57 de ani de muncă, în calitate de inginer hotarnic, ai valorificat pe teren sute de proiecte privitoare la organiza-rea şi amenajarea teritoriului pentru plantarea viilor şi live-zilor şi fâşiilor forestiere con-tra erodării solurilor fertile de pe pante.

Şi astăzi stau ca monumen-te verzi pe colinele din comuna Băcioi, or. Codru (municipiul Chişinău), Costeşti, Ialoveni; Voinicescu-Mingir, Hânceşti; Cârpeşti, Cantemir; Voinova, Străşeni; Pelinia, Drochia;

Scăieni, Donduşţeni; Terebna, Edineţ, adăugând, în aşa mod, mii de hectare de terenuri re-cultivate în circuitul agricol.

Unele proiecte au fost pre-miate (cu medalii de argint şi bronz şi pe baza lor s-au făcut seminare republicane şi unio-nale).

De asemenea, cu suportul fondului ecologic şi al speci-aliştilor de la Grădina Bota-nică ai valorificat un proiect de amenajare a teritoriului Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie, un frumos parc cu scuaruri verzi pentru relaxarea, recuperarea şi trata-mentul bolnavilor cu handicap locomotor, pentru care eu şi în numele colectivului medical pe care l-am condus îţi mul-ţumesc şi îţi doresc, la această vârstă onorabilă de octogenar, sănătate, la mulţi ani şi călăuză să-ţi fie cântecul „Viaţa” al lui Grigore Vieru:

„Ba cu dor, ba mânioasă,Viaţa totuna-i frumoasă. Ba cu bine, ba cu rele, S-a cam dus şi-mi este jele!”

Ozea RUSU, medic,

fântânalbean de onoare

Oameni careştiu să facă viaţa frumoasă

Calea salvării(pentru alegătorul basarabean

de la 30 noiembrie 2014)

E sfânta şi unica şansăSă te rupi, în sfârşit, De cel răuŞi să mergi,

Să tot mergi înainte,Să nu dai nici un pas înapoişi nici să-ţi mai aduci amintec-a fost şi el printre noi.

Scutură-ţi cămaşa…Şi prin rugăciuniMulţumeşte-i Celui de SusCă ţi-a mai dat o şansăSă mergi pe calea ce ţi-o oferă Iisus.

Ion BAJUREANU

Despre profesorul universitar, doctor habilitat în ştiinţe biologice, Petru Tarhon, s-au scris şi se mai scriu articole de elogiu, el merită să fie luat în seamă, deoarece în viaţa sa de octogenar a tot scris şi scris pentru acei ce astăzi îl venerează, îl elo-giază şi apreciază.

S-a născut pe 15 ianuarie 1930 în Corneşti, Ungheni. A absolvit şcoala medie din satul natal, apoi facultatea de biologie a USM, iar mai târziu, doctorantura la Univer-sitatea „Lomonosov” din Moscova, încadrându-se, în cele din urmă, în munca de toate zilele pentru binele societăţii, pentru binele omenirii. Prof. Tarhon, fiind fiu de ţăran, şi-a dezvoltat sentimentul responsabili-tăţii încă din fragedă copilărie, când trebuia să ducă vitele la păscut şi să le aducă seara sătule, iar apoi împreună cu părinţii şi fraţii mai mari să participe activ la munca câmpului, care trebuia semănat la timp, prăşit la timp, irigat şi recoltat la timp. De pe atunci a înţeles că munca e brăţară de aur, că lucrul de azi nu poate fi lăsat pe mâine şi că o zi de pri-măvară hrăneşte un an. Mai târziu, domnia sa avea să se conducă de un alt dicton: „Trenul istoriei nu-i aşteaptă pe cei întârziaţi, oricât de bune intenţii ar avea”. Dacă o să ţinem cont de expresia lui S. Mehe-dinţi, precum că: „Cel ce va ridica munca la rang de cinste, de iubire, acela va coborî raiul pe pământ”, apoi prof. Tarhon a coborât tot raiul pe pământ, de-oarece domnia sa nu numai că iubeşte şi stimează munca, dar i-a inspirat şi-i inspiră şi pe alţii prin pro-priul exemplu.

Adeseori auzim spunându-se: „E un lemnar ta-lentat, e un agronom talentat”. Atunci de ce nu s-ar spune şi că „E un profesor talentat, e un cercetător

ştiinţific talentat etc.…”. Mult stimatul profesor nu numai că este o personalitate prolifică, inteligibilă, dar mai este şi de o înaltă morală, fără echivocuri

şi subterfugii. Are o ţinută de o verti-calitate şi demnitate impecabilă. Or, o persoană fără demnitate nu mai e om, ci slugă. Un popor fără demnitate nu mai este popor, ci gloată.

Prof. Tarhon ţine mult la neamul său, păstrând nestins focul din vatra spiritualităţii româneşti. Preţuieşte nespus de mult pe cei ce au coloana vertebrală în plină verticalitate. Posedă simţul de adâncă tărie civică. Ţine mult la caligrafia sufletului şi la geometria gândirii. Prof. Tarhon a fost şi este şi un pedagog iscusit, căutând să inspire, să sugereze şi nu să dogmatizeze credinţe,

el ştie să îndrume. Se poate menţiona fără echivoc că mult stimatul prof. Tarhon, ca pedagog, este un adevărat făuritor de oameni. Luminează cu puterea propriului eu, o parte fie şi mică din povestea deveni-rii umane. Dânsul este convins că fără bunătate, fără încredere şi fără vise nu poate exista viaţa umană pe acest pământ. Pentru aceasta e necesar de a omite raţionamentele şi a te jertfi pentru binele oamenilor. Adevărul şi demnitatea trebuie puse în slujba omu-lui. Iată crezul dlui Tarhon, dovedind prin aceasta că iubirea n-are nevoie de recompensă, iar iertarea nu-i o slăbiciune. Domnul profesor seamănă cu un mete-orit, care străluceşte pentru a lumina pământul, apoi se mistuie. Prof. Tarhon – modelator al sufletelor şi al caracterelor umane, poate declara cu legitimă mândrie că menirea lui în lume este de a învăţa şi de a fi de folos altora.

Simion DAMASCHIN, consilier în Asociaţia Republicană

a Persoanelor de Vârsta a Treia „Bunătatea”

Un om, un destin

Tricolorul lui BeneşZahorna este de o vârstă cu Chişinăul, atestat

documentar încă în 1466. Cam de aceeaşi vâr-stă este şi stejarul solitar de la marginea satului. Se vorbeşte deseori despre stejarul lui Ştefan cel Mare de la Cobâlea, dar stejarul de la noi aproa-pe că nu e pomenit. Aşadar, la Zahorna trebuie înveşnicit, în primul rând, acest stejar multisecu-lar. Aşa răspunde academicianul Valeriu Canţer

într-un interviu acordat ziarului regional Cuvântul la 1 aprilie 2011.Mă apropii de stejar. În jurul tulpinii groase s-a instalat un găr-

duţ metallic ocrotitor. Pe un segment s-a prins o placă din inox, de asemenea metalică. Citesc versul: - Unde-ţi sânt nepoţii, taică / Din haiduci, stăpânii gliei / C-ai rămas orfan din slavă / Pe moşia cio-cârliei? / - Mult am îndurat amarul, / Dar în neamul de nepoţi / Cred că nu-s păgâni la suflet / Şi mi-or bate pe la porţi.

Apoi urmează explicaţia: Stejar – 375 de ani. Ocrotit de stat şi sat. Înălţimea – 22 m. În diametru – 1,5 m. Grosimea – 4,7 m. 17-V-1978. Versurile şi textul de pe placă au fost compuse de juristul Petru Be-neş, acum pensionar, născut în Zahorna Şoldăneştiului, mutat cu traiul la Edineţ. Mizând pe această informaţie, reiese că stejarul a fost plantat în anul 1603, cu 137 de ani mai târ-ziu comparativ cu supoziţia academicianului V. Canţer. Nu am posibilitate să verific veri-dicitatea ambelor variante. De fapt, nu respectivul detaliu m-a făcut să scriu aceste rânduri, ci mai curând autorul versului.

Petru Beneş este un intelectual original. Un iubitor de istorie na-ţională. Şi de baştină natală. Suferă de o sensibilitate fără bătrâneţe. Un bărbat aspectuos, înalt, bine făcut. Contemplându-l, ai senzaţia că auzi din secolele trecutului melodia haiducească: Puşca şi cureaua lată, / Ce voinic eram odată.

Pare a fi solitar în dragostea lui faţă de istoria neamului. S-a de-prins cu singurătatea. Ea îl ajută să coboare în graiul mut al gândurilor strămoşeşti. Nu s-a dat bătut niciodată. Lupta pentru limbă şi demnita-te naţională încă de prin anii ’70 ai veacului trecut, pe când funcţiona în organele de poliţie la Glodeni, apoi la Edineţ. A fost lovit de regim, n-a cedat, un pic s-a poticnit şi s-a întors din nou pe baricadă.

Acum cinci ani a arborat un tricolar pe stejarul Zahornei. S-a produs minunea: arborele, rămas orfan din slavă pe moşia ciocârliei,

s-a înfrăţit cu drapelul naţional. Şi nu mai e singur.

Apoi s-a gândit să sape un iz-vor pentru consăteni. A ieşit fru-mos. Imaginea îţi alungă iarăşi gân-dul către un rând din vechiul cântec haiducesc: Mă duceam în poieniţă, / Beam apă din fântâniţă.

Fiindcă vine rar prin satul natal, iar fără de tricolor viaţa-i pare tristă şi fără sens, a mai arborat unul pe un mesteacăn din preajma casei lui din Edineţ. Tustrei se simt în voie: copacul, drapelul şi stăpânul lor. Aşa e Petru Beneş, trecător prin viaţă ca toţi oamenii, dar cu amintiri lungi-prealungi precum anii bătrânului oş-tean-stejar din Zahorna cu un tânăr tricolor pe vârful lui.

Luciano POPA

Dumitru (Fiduţă) Cernea la 80 de ani

Fereşte-te de acel duşman care vrea să te câş-tige şi pe tine împotriva ta”.

Nicolae Iorga

Deunăzi treceam pe lângă Casa Presei şi chiar la intersecţia străzilor Puşkin şi 31 August îmi sare în ochi, de pe un panou enorm, fizionomia unui in-divid cu numele Igor Dodon, pozând alături de cei doi băieţei ai săi, şi m-am cutremurat la gândul că acest părinte, vrând probabil să-şi etaleze mai pro-

nunţat imaginea (doar suntem în plină campanie electorală!), crede că va cuceri simpatia electoratului dacă îşi expune copiii proprii unui risc de a fi traumatizaţi şi psihic, şi moral.

Mă întreb ce scop urmăreşte pretinsul „apărător” al moldoveni-lor din stânga Prutului şi „expert” în trecutul istoric al neamului din care îşi trage obârşia, dacă până şi propriile vlăstare, aflate la prima lor „vegetaţie”, în mod conştient! le atrage în mreaja politicii lui murdare! Să-ţi faci publicitate pe contul odraslelor tale şi să le expui oprobriului în văzul lumii, doar de dragul unor ambiţii efemere, as-ta-i dincolo de orice limită a raţiunii şi a bunului-simţ.

Dar oare redacţia revistei VIP-magazin nu şi-a pus măcar pentru o clipă întrebarea că, plasând pe prima pagină această publicitate

bănoasă, îşi face sieşi un deserviciu enorm, adică antireclamă? Doar ştie toată lumea ce soi de politician este Dodon, ce urzeşte mintea lui, chemând electoratul să abandoneze ideea integrării europene şi să o „îmbrăţişeze” pe cea a uniunii vamale care, de fapt, nici nu există.

***…Acum câteva luni credeam că acest politicastru îşi va mai

tempera orgoliul de moldovenist roşu înverşunat, văzând ce fac ruşii în Estul Ucrainei. Dar de unde! Toată lumea ştie care a fost reacţia lui vizavi de dramaticele evenimente de pe „Maidanul de la Kiev”, când faimosul moldovenist de la Chişinău a luat apărarea crimina-lului Ianukovâci, acesta dând bir cu fugiţii în Rusia, acaparând şi

miliardele de verzişori. Dodon ţipa din toţi bojocii că în Ucraina ve-cină e un dezastru naţional, că democraţia a strangulat-o mulţimea de pe Maidan, că ruşii din Ucraina, vezi Doamne, riscă să-şi piardă identitatea.

Astăzi, când Rusia lui Putin îşi arată colţii, mai ales după ce a anexat Crimeea, când îşi trimite mercenarii şi cele mai declasate elemente criminale să apere pretinsele republici Doneţk şi Luhansk, când patrioţii ucraineni, şi tânăr şi bătrân, îşi apără vatra, blestemând pe fratele de sânge din răsărit, când însuşi preşedintele Belarusului, Aleksandr Lukaşenko, susţine deschis opţiunea noastră de integrare în Uniunea Europeană, când un alt preşedinte, Nazarbaev, al Kaza-hstanului, stă în cumpănă dacă mai face să participe la înjghebarea

faimoasei uniuni vamale, uite că pretinsul „strateg” Dodon ne în-deamnă să-l credem că „uniunea vamală este cea mai bună soluţie”.

Aceste gânduri triste mă obsedau în clipa în care „vipul” Dodon îmi zâmbea şiret de pe faimosul panou publicitar. Trecând strada, mi-am urmat calea în direcţia străzii Mitropolit Bănulescu-Bodoni. Ajung la staţia „Ştefan cel Mare” şi, aşa ca din senin, parcă sunt lovit cu un mai în moalele capului. Dinaintea ochilor mi se înfăţi-şează o inscripţie deocheată, scrisă cu litere de-o şchioapă în culoare neagră, „Долой Евросодом”, ce ar însemna în română „Jos casa Uniunii Europene”. Şi acum fireasca întrebare: „este aici o legătu-ră între panoul publicitar respectiv din faţa Casei Presei şi această mâzgălitură porcoasă şi provocatoare? Răspunsul îl lăsăm pe seama cititorilor noştri.

Mihai MORĂRAŞ

P.S.: Zilele trecute, anticipând plecarea sa la Summitul de la Minsk, al aşa-numitei CSI, domnul preşedinte al R. Moldova, Nicolae Timofti, a făcut următoarea declaraţie: „Rusia aplică aceleaşi metode în privinţa estului Ucrainei, pe care le-a folosit în anii ’90 cu regiunea separatistă transnistreană în Republica Moldova”.

Dar iată că întâmplarea face ca în Sala de şedinţe protocola-re de la Minsk şeful statului nostru să stea alături de atotputer-nicul, cum se consideră, ţar moscovit. Ceea ce au surprins ca-merele de luat vederi în momentul când preşedintele moldovean „i-a ieşit din cuvânt” celebrului vecin de fotoliu i-a impresionat, credem, nu numai pe telespectatorii noştri. Un gest, la prima vedere, lipsit de o relevanţă accentuată, însă pentru noi a în-semnat un moment copleşitor, că, în sfârşit, i se poate da replica cuvenită şi temutului ocârmuitor din Kremlin Putin.

Aşa să ne ţinem şi aşa să procedăm la alegerile parlamentare din 30 noiembrie, fiindcă, cu cât vom fi mai consecvenţi şi mai uniţi, dar şi mai curajoşi, cu atât mai lesne îşi vor pierde pămân-tul de sub picioare toţi dodoniştii, voroniniştii, usacii şi ceilalţi „apostoli” mincinoşi, care vor să ne „fericească” prin ambiţiile lor nelimitate, adică prin minciună, laşitate, trădare şi ipocrizie. Face oare să-i mai întrebăm unde le este obrazul?

M.M.

În mrejele nimicniciei dodoniste Grimasele democraţiei noastre

3Literatura şi arta Nr. 42 (3607), 16 octombrie 2014

Back to the USSR în stil dodonian„Stai viteaz pe baricadă/În son-

daje să-i miroşi.Cine naiba să te creadă/De când

torni numai gogoşi.”(D. Râpanu)

Există în Republica Moldova o ca-tegorie de oameni nostalgici după trecutul sovietic, în mare parte din rândul persoanelor de vârsta a treia, care în această perioadă de tranziţie (prea lungă de altfel) la economia de piaţă au ajuns într-o stare materială grea. Pe aceştia i-aş înţe-lege într-un fel. Există însă o altă categorie de oameni, care declară de la tribune din anumite interese că doresc înapoi în fosta Uniune. Printre ei sunt Dodon, Voronin, Greceanâi, Usatâi ş.a. granguri prosovietici. Cum aş putea eu crede în sinceritatea acestora dacă tocmai în această perioadă de „alu-necare în abisul liberalismului” (declaraţie a lui I. Dodon) ei au devenit milionari şi miliardari. Ar mai fi ajuns ei vreodată în fostul regim sovietic socialist milionari şi miliardari? Ni-ciodată. Atunci este clar şi pentru moş Ion că chemările lor înapoi în u.r.s.s. sunt nişte minciuni, gogoşi electorale. Dar chemările lui Dodon, Usatâi, Voronin de pe toate gardurile (cer scuze, acum folosesc un mod mai civilizat şi mai scump de a-şi agăţa figurile pe panouri plătite) spre uniunea vamală (care deocamdată nici nu există, există doar în mintea bolna-vă a lui Putin) sunt tocmai nişte minciuni electorale. Scopul de bază formulat de Dodon în această luptă electorală este nu bunăstarea lui moş Ion, ci denunţarea cu orice preţ (chiar şi a unui război civil) a Acordului de Asociere la Uniunea Europeană. Iată ce e cel mai important pentru revoluţiona-rii socialişti/capitalişti Dodon şi Usatâi: să distrugă germenii viitorului nostru european construiţi cu atâta sânge. De ce ar trebui să ne mire această inconsecvenţă în esenţa capitalistă a grangurilor socialişti? Cine plăteşte acela comandă mu-zica, adică Moscova îi plăteşte şi ea le comandă ce trebuie să spună şi să facă. Pentru toată lumea e limpede că aceasta este dorinţa lui Putin. Scăpându-ne din mâini la semnarea Acordului acuma prin cozile de topor va încerca să ne detur-neze din calea cea bună. El este foarte supărat pe Republica Moldova. La recentul summit CSI de la Minsk la întrebarea formulată foarte corect de preşedintele N. Timofti (care a de-monstrat o poziţie de adevărat şef de stat (asemănătoare cu a balticilor pe timpuri), demnă de toată stima, orice ar declara tot soiul de ultrapatrioţi gen Iu. Roşca, Mocanu ş.a. (Bravo, Preşedinte!!!) de ce Rusia, încălcând toate normele stipulate în acordul de asociere la CSI, a introdus embargou la vinu-rile, fructele, legumele moldoveneşti, derbedeul de Putin a răspuns foarte deschis: „Pentru că nu v-aţi consultat cu noi la momentul semnării Acordului de Asociere la UE”. El tră-ieşte încă în secolul XX şi se crede un fel de ţar. El se aştepta ca după atâtea embargouri, blocade şi manifestări antistatale organizate preşedintele să-i cadă la picioare, cum făceau pe timpuri sclavii partinici. Iată că aceşti moldoveni, atât de dis-preţuiţi de ruşi, au demonstrat demnitate (colac peste pupăză, Putin, mare mecenat al sportului, a mai înghiţit o găluşcă: bravii noştri fotbalişti prin formidabilul gol al consăteanului meu A.Epureanu au rupt o egalitate cu „marea echipă a Ru-siei” chiar în bârlogul ei. Bravo, băieţi). Cred că acest răs-puns velicorus l-au apreciat la justa valoare şi conducătorii statelor CSI prezenţi. Dar poate tocmai acest lucru l-a dorit Putin: să arate ce-i aşteaptă pe cei care voi ieşi din cuvân-tul Kremlinului. Că motivul introducerii embargoului nu a fost necorespunderea produselor moldoveneşti criteriului de calitate, ci tocmai supărarea lui Putin pe această conducere neascultătoare era clar pentru toată lumea. Iată însă că acest lucru l-am auzit în mod deschis din gura lui Putin.

Ei bine, dar oare Dodon, Usatâi şi toate puşlamalele pro-ruse de la Chişinău nu-şi dau seama că ceea ce doreşte să refacă Putin nu este fosta u.r.s.s., unde cel puţin formal repu-blicile sovietice aveau anumite drepturi la autodeterminare, ci refacerea imperiului rus? Acest neoimperiu rusesc conce-put în mintea bolnavă de velicorusism a lui Putin va fi chiar mai periculos decât fostul imperiu sovietic. Vă mai amintiţi răspunsul dat lui Lukaşenko câţiva ani în urmă, când acesta pregătea intrarea Belarusiei în mult trâmbiţata uniune Rusia-Belarus-Kazahstan (despre care se vorbeşte deja de peste 15 ani!). Belarus urma să intre în această uniune nu ca membru cu drepturi egale, ci cu statutul unei republici autonome din Federaţia Rusă. Iată ce ne pregătesc Dodon şi acoliţii săi: transformarea Republicii Moldova într-o gubernie a Rusiei, cum a fost până la 1917. Acesta este adevăratul scop al aces-tei adunături.

În această luptă electorală nu vom vedea confruntări ale diferitor partide pe principii ideologice sau doctrine econo-mice. Toţi exponenţii electorali se vor grupa în două tabere: tabăra pro Uniune Europeană, constituită din componente-

le actualei guvernări, şi tabăra pro uniune vamală, în care au intrat restul actorilor electorali indiferent de programele şi ideologia declarate. Nu pot să nu mă opresc puţin la de-claraţiile deocheate făcute în actuala campanie electorală de controversatul Iu. Roşca, scos iarăşi pe ring pentru a rupe cele câteva mii de voturi de pe segmentul de dreapta (se vor mai găsi oare rătăciţi care să-ţi dea votul?). Într-o emisiune la postul comuniştilor Accent TV din 08.10.2014, repetată a doua zi (atât de importante au fost aiurelile acestui bărbos cu chip de vagabond), unde este oaspete nelipsit, prounionistul proeuropean de altădată şi mare prieten astăzi al Rusiei, „cu care avem o istorie comună (tocmai de 200 de ani!!! com-parativ cu peste 5000 de ani de existenţă a stră-strămoşilor noştri!), cultură comună (ce ar putea fi comun între cultura multimilenară a poporului, aşchie a căruia suntem, şi cultu-ra unui amalgam asiatic de popoare, care este în mare parte de împrumut), credinţă comună (cu România nu mai avem o cultură comună, o credinţă comună – n.n.) şi interese econo-mice comune”, a declarat că „Rusia trebuie să devină scopul Republicii Moldova în plan politic şi economic”. A cam luat-o razna acest sclav al gândirii putiniste şi dughiniste. La în-trebarea moderatorului cu cine va coaliza pentru aşi îndeplini programul electoral grandios insul a declarat literalmente ur-mătoarele: „Scopul principal al nostru (dar nu numai al nos-tru) este neadmiterea la putere a nici unui partid din actuala guvernare coruptă şi mafiotă”. Dar şi Kremlinul are acelaşi scop. Ce coincidenţă!!! Vă mai amintiţi aceeaşi declaraţie fă-cută de Roşca acum 15 ani, când cu ajutorul „partenerilor săi strategici – comuniştii” (declaraţia îi aparţine!) a dat jos gu-vernul Sturza, care era „unul corupt şi mafiot”, îndepărtând momentul semnării Acordului de Asociere la Uniunea Euro-peană (deja pregătit spre semnare de guvernarea de atunci!) cu 15 ani. Este o chemare a lui Roşca pentru toate partidele neguvernamentale de tipul „Antieuropeni din toate partidele uniţi-vă” împotriva actualei guvernări. Are băiatul acum o patimă către clasicii marxism-leninismului. „Noi vom veni la putere „în serios şi pe durată lungă (vrabia mălai visează!)”, cum spusese V. Lenin. Vom declara război total mafioţilor (dar el cum s-a căpătuit cu averea de milioane, nu ne-ar spune

şi nouă? – n.n.)”, a declarat plin de sine creştin-democratul îmbrăcat în hainele lui Iuda. Scrisesem odinioară că aseme-nea lui V. Lenin, revoluţionar de breaslă fiind, Iu. Roşca n-a avut timp pentru studii profunde, însă îşi dă aere de mare savant. „Fiind invitat de preşedintele Academiei de Ştiinţe, am ţinut o lecţie (nu un discurs, o comunicare, ci o lecţie în faţa unor învăţăcei!!!) cu tema „Libertatea economică” în prezenţa academicienilor (unii dintre ei fiind probabil econo-mişti consacraţi!). Am fost întâlnit foarte cald (mai nu a spus că i s-au adus aplauze furtunoase – n.n.)”, s-a destăinuit ma-rele „diletant economist fiind de profesie jurnalist” (expresia îi aparţine – n.n.). Ce putea să le spună acest plin de sine într-adevăr diletant? Vrând să demonstreze că este un om in-format, în aceeaşi emisiune a adus un exemplu: „…uitaţi-vă cât de rea este alianţa de la guvernare. La 1 septembrie în clasa I au fost înscrişi cu 25% mai puţini elevi decât 10 ani în urmă”. L-a luat limba pe dinainte, săracul. Dar tocmai între-barea „de ce mai puţini elevi au venit în clasa I?” trebuie să şi-o pună sie. Elevii din clasa I sunt cei care s-au născut şapte ani în urmă pe timpul guvernării roşchist-voroniste. De ce atunci în raiul comunist s-au născut atât de puţini copii? Într-o conferinţă de presă a mai declarat că „…o să facem alianţă cu comuniştii, pe această cale îl salut pe preşedintele PCRM, Vladimir Voronin” (cel care ştie să-i aprecieze calităţile de Adevărat Bărbat – n.n.), a mai declarat Iu. Roşca. Cu alte cuvinte Iu. Roşca s-a înrolat deschis în liga interfrontistă pro-rusească, îşi pune talentul de revoluţionar de breaslă în slujba lui satan pentru „denunţarea Acordului de Asociere” şi adu-

cerea oii rătăcite în ţarcul lui Putin, aliaţi avându-i pe Dodon, Voronin, Usatâi, Stepaniuc, Mocanu ş.a. cozi de topor.

Să revenim la Dodon – această belea venită (adusă) pe ca-pul nostru tocmai acum, în această perioadă deosebit de im-portantă, chiar crucială, pentru această aşchie de popor român. Cei trei crai de la răsărit (mai corect, doi crai Dodon şi Ceban – şi o crăiasă – Greceanâi) au împânzit cu mutrele lor tot oraşul. Această troică împreună cu Usatâi deţin probabil peste 90% din bannerele împrăştiate prin Chişinău. Doamne, câţi bani irosiţi aiurea. Acest Dodon trăieşte în altă lume, nu înţelege că aiurelile lui socialiste pe exemplul său de capitalist (milionar cu mai multe proprietăţi) nu prind. În genere, această ideologie de import este străină esenţei românului. România a fost poate una din puţinele ţări din Europa unde ideile socialiste nu au prins rădăcini. În lunga sa istorie zbuciumată de aflare în calea tuturor relelor românul a înţeles un lucru esenţial – că „nu tot ce zboară se mănâncă”. Dacă nu ar fi fost adus pe vârful baione-telor poate nici nu am fi ştiut ce înseamnă socialismul. Adus şi implantat cu forţa, această molimă a secolului XX a deformat rău de tot sufletul unora mai slabi de înger. Părinţii lui Dodon probabil fac parte din această categorie, iar fiul lor este un mu-tant, produs al acelor timpuri. El a beştelit într-atât numele de moldovean, încât (în special, pentru ruşi) a devenit un subiect al bancurilor. Moldovean în sensul lui Dodon înseamnă acelaşi român (nu neagă rădăcinile şi limba comune), dar mai gârbovit de atâta închinăciune în faţa rusului, mai gângăvit, fără verti-calitate, un fel de mankurt. Asta place Moscovei, ea are nevoie de sclavi, de şerbi gen Dodon, Usatâi, Petrenko ş.a. „Partidul socialiştilor este partidul, în care avem încredere totală. Este unicul partid care cere denunţarea Acordului de Asociere (iată pentru ce este atât de iubit! Prea pompos, s-au mai găsit hai-manale care cer acelaşi lucru. Această aşchie de popor nu duce lipsă de lepădături). Vedem că autoritatea acestui partid creşte” (cu banii voştri – n.n.), declară seară de seară într-un mod mai-muţăresc preşedintele Dumei de stat, S.Narâşkin, în clipul lui Dodon. Această apreciere făcută de omul nr. 2 din Rusia (după Putin) nu este dată oricui, ci celui în care investeşti. PSRM este copilul din flori al Rusiei, iar Dodon – baistrucul ei. Ei nici nu mai ascund faptul finanţării Partidului Socialiştilor de către Rusia. Ce va face Comisia Electorală Centrală în cazul lui Do-don, care încalcă cu atâta neruşinare Legea despre finanţarea partidelor în campania electorală? Exista pe timpuri la bunii noştri strămoşi o regulă de aur: a-i urma doar pe cei mai des-toinici, cei care au demonstrat prin faptele lor că pot face ceva pentru această aşchie de popor. Dodon nu este omul care poate fi urmat. În viaţa sa nu a creat nimic. Produs al ideologiei lui Ilici, proletar fiind prin modul de gândire (capitalul a fost obţi-nut prin furt şi înşelăciune. Cred că vă mai amintiţi cazul când şi-a băgat mâna în buzunarul statului, atribuindu-şi nelegitim salarii de cercetător ştiinţific), fidel învăţăturii mentorului său, este capabil doar să distrugă ce au construit alţii.

Cât de consecvent este această creatură hidoasă a Mosco-vei vorbesc şi declaraţiile lui deocheate despre credinţă şi tra-diţii. Mentorul său, Lenin, spunea: „Propaganda noastră (deci şi a lui Dodon, care este adeptul socialismului – n.n.) include în mod necesar propaganda ateismului…”, iar Dodon, nepo-tul lui fidel, declară acum „Ortodoxia este principalul bastion al spiritualităţii morale şi stabilităţii noastre sociale”. Pe cine să credem: pe cel mai mare antihrist al secolului XX, părin-tele socialismului degradat de tip rusesc, sau pe nepotul lui mincinos, care una spune şi alta face? Socialismul prin defi-niţie este antihrist, iar propovăduitorii lui – antihrişti. Este o axiomă, un adevăr care nu cere demonstraţie.

În final vin cu un îndemn către bunii şi, sper, lucizii noş-tri alegători. La 30 noiembrie noi vom alege nu doar 101 parlamentari. Vom alege direcţia de dezvoltare pe viitor, vom alege viitorul copiilor noştri. Avem toate şansele de a scăpa de această râie căzută pe capul nostru, de jugul rusesc de apr. două secole, de a reveni în marea familie europea-nă, acolo unde ne este locul şi unde ne aflăm geografic. În această polarizare a partidelor electorale există doar două opţiuni: opţiunea occidentală şi cea asiatică. Pentru aces-te două opţiuni va fi marea bătălie. Restul este demagogie, camuflarea adevăratelor scopuri. Nu credeţi în opţiunea eu-ropeană declarată a unor partiduţe, unicul mod pentru atin-gerea acestui scop fiind lupta pe viaţă şi pe moarte cu cei care au puterea de a realiza, într-adevăr, acest scop – alianţa de la guvernare.

Dragi concetăţeni. Daţi să votăm cu raţiunea, iar raţiunea ne spune că nu trebuie să-i votăm pe Dodon, Usatâi, Voronin, Roşca, Stepaniuc, Mocanu, care ne făgăduiesc vrabia de pe gard. Îi avem pe cei care deja au făcut primul pas serios spre integrarea europeană şi care trebuie să facă şi următorul pas – componentele alianţei de guvernare. Într-un ceas bun!

Valeriu DULGHERU

Hociu rebionka ot Führera! (Vreau un copil de la Führer!)

Prin anul 1965, fiind încă elev, am vizionat un film documentar care se numea «Обыкновенный фашизм» de Mihail Room. Un film despre fascism, dar nu despre fascismul italian al lui Benito Mussolini (partidul căruia se numea Partidul Naţional Fascist), ci al lui Hitler. De fapt, în film tre-buia să se vorbească despre nazism. În Germania lui Hitler a fost nazism, dar nu fascism. Partidul lui Hitler se numea Partidul Naţional-Socialist German. Şi anume acest cuvânt „socialist” îi de-ranjează pe mulţi în Rusia, dar şi la noi. Cum să le spui oamenilor că Hitler era socialist? Socialism construia doar Stalin cu sistemul lui autoritar-dictatorial, şi nu Hitler. Însă la noi, ca şi în Rusia, se uită un lucru foarte important, dar puţin mediatizat. Am în vedere acele relaţii strânse care au existat între URSS şi Germania hitleristă până la 22 iunie 1941. În URSS, în anii ’30 ai secolul XX erau pregătiţi piloţi militari, tanchişti, marinari pentru submarinele militare germane etc. Cei din Gestapo veneau la NKVD pentru a prelua cele mai bune „practici”, adică „metode” de schingiuire şi tortură. Interesant lucru, Germania hitleristă colabora în aceste domenii nu cu Europa de Vest, adică cu imperialiştii, ci cu URSS. Oare de ce?

Apropo, şi noi îi avem pe socialiştii lui Dodon...Cu toate că acest film era ideologizat, ca şi toată cultura, arta, presa, învăţământul din URSS,

el avea şi partea sa pozitivă. Scotea în vileag acele atrocităţi pe care le-au comis naziştii pe terito-riul ocupat. Putem doar regreta că nu a fost turnat un film « Обыкновенный сталинизм” şi nu a existat un tribunal contra

comunismului...În filmul lui Room există secvenţe în care nemţoaicele, exaltate la maximum, fugeau din urma

maşinii lui Hitler şi strigau: „Vreau un copil de la Führer!”Mi-am amintit despre acest episod cu câteva zile în urmă, când mă aflam la „fazendă” şi o

doamna în etate striga: „Putin! Rossia’. Krâm! Krîâ naş!’(„Crimeea e a noastră!”). Ia russkaia! Pocemu vî ne raduetesi vmeste so mnoi? („De ce nu vă bucuraţi împreună cu mine?”).

Eu i-am răspuns: „Când omul suferă, eu nu mă bucur de durerea lui”. La careea mi-a replicat: „A, ia znaiu, vî rumân! Ia nenaviju rumân i Rumâniiu! („A, ştiu eu, sunteţi

român! Eu urăsc românii şi România!”).Eu am întrebat-o: „Dar ce rău v-a făcut România?”. Ea mi-a răspuns: „Nicego. No ia nenaviju

Rumâniu!” („Nimic! Dar eu detest România!”).Era atât de exaltată, încât n-am mai vrut să discut cu ea şi, de fapt, nici nu merita. Dar mi-am

adus aminte de episodul din filmul lui Mihail Room. Ruşii, şi nu numai din Rusia, dar şi de la noi şi din tot spaţiul ex-sovietic, îl consideră pe Putin Mesia, îl idolatrizează. Tot ce face el e sfânt. El însuşi consideră că e un întregitor de pământuri ruseşti, indiferent de faptul că aceste pământuri au aparţinut altor popoare (exemplul tătarilor din Crimeea este elocvent!). Însă cine îşi mai aminteşte în Rusia despre acest lucru?! Dar în lumea civilizată hoţul rămâne hoţ, indiferent cum vrea el să se prezinte. Anexarea Crimeei de către Putin nu se deosebeşte prin nimic de anexarea Austriei de către Hitler. Sunt doi fraţi gemeni cu aceeaşi propagandă, dogme şi ideologie, numai că Hitler glorifica naţiunea germană, iar Putin – naţiunea rusă.

Tot amintindu-mi de acea femeie de la „fazendă” şi de filmul documentar, mi-am pus o între-bare: „Oare nu din cauză că multe rusoaice şi-ar dori un copil de la Putin, actualul „ţar” al Rusiei a divorţat?”

Hitler doar nu era căsătorit nici el…În aşa mod Putin ar putea contribui la sporirea natalităţii în Rusia...

Leonid ADARII

Pasiunea muzicii. Rodica OLTEANU

Şansa noastrăAm parcurs listele candidaţilor pentru noul (vechi, că-s cam aceleaşi nume) Par-

lament. Cine va reprezenta intelectualitatea, opţiunea unionistă, cu şanse de a accede în legislativ? Conform sondajelor, doar Partidul Liberal poate depăşi pragul electoral. Iată de ce cred că acest partid trebuie susţinut de către toţi oamenii de bună-credinţă.

Să facem totul ca fiii Satanei: Dodonii, Usatâi, Voroninii să nu ajungă în Parla-ment. Cum? Convingându-ne semenii, rudel

e, consătenii că Siberia spre care ne duc şi unde ne doresc aceştia e bună pentru ei, pentru copiii şi nepoţii lor, dar nu şi pentru noi.

Ocupanţii ne fac pe noi ocupanţi în propria ţară („Rumânskie okupantî”, ne zic dodoniştii).

Ei ne vor iarăşi deportaţi în taigaua părăsită de părinţii lor, ca să se mute în casele noastre, din care ne-au ridicat părinţii şi bunicii.

Mihai Ghimpu a avut curajul să-i zică falsei „eliberări” ocupaţie. Ruşine celora care au uitat de decretul lui istoric!Armata rusă s-a retras din Europa, dar nu şi din Republica Moldova. Acum ea

ameninţă spatele vecinului nostru Ucraina. Mâine ea va intra în Chi-şinău, ca să-l „elibereze” de mol-doveni, dacă viitorul legislativ nu va cere categoric ca Federaţia Rusă să-şi respecte angajamentele luate la Istanbul în 1999.

Au trecut de atunci 15 ani, dar rusul e gros de obraz: el nu ţine cont de niciuna din obligaţiile luate.

Există mai multă lume care nu se regăseşte în partide. Eu îi spun: vo-tează-l pe Mihai Ghimpu şi echipa lui. Să-i susţinem, dacă nu dorim ca

după alegerile din 30 noiembrie, după ce Partidul Comuniştilor va crea împreună cu Partidul Democrat viitorul guvern, să rămânem ai nimănui. În această parte a lumii Moscova a dat un semnal clar de refacere a URSS, cu tot cu gulag-uri.

Să ne mobilizăm cu mic, cu mare contra gulag-urilor viitoare. Şansa noastră e Partidul Liberal.

Alexandru NUŢĂ

Stimaţi confraţi,Veniţi la urne şi votaţi!Seama bine luaţiŞi nu vă-nchinaţiLa Uniunea VamalăPe care unii o ridică în fală. Autorii Uniunii VamaleSunt şi autorii actelor criminale:Ei poartă vina de crimele din Ucraina,Dânşii sunt şi autorii embargoului rusMoldovei pe nedrept pus,Autorii războiului, ai conflictului

transnistrian, Deportărilor în pustiul siberianŞi ale altor făpturi blestemate De care răspundere trebuie să poarte.Aşadar, stimaţi concetăţeni De diferită etnieCare conlocuiţi pe această glieŞi avem interese comune,Ascultaţi ce vă voi spune:Lăsaţi-i pe comunişti, dodonişti, regionalişti

Să adere la Uniunea Vamală,Domniile voastre, oameni cuminţi, realişti,Alegeţi Uniunea Europeană:Cine vrea o viaţă prosperăLa Uniunea Europeană aderă,Acolo libertatea, dreptatea domneşte, Bunăstarea fiecăruia creşte,Salariile sunt decente,Pensiile bune, suficientePentru o viaţă frumoasă, fericită, Pentru o existenţă avută, tihnităAlegeţi candidaţi fără prihanăDe orientare europeană,Votaţi Partidul LiberalCa să avem parte De împlinire de ideal,De viaţă frumoasă, de bun viitor,Dorite de întregul popor,Făcând acest pas, nu vă veţi căi,Viitor fericit copiilor le veţi făuri,Cu toţii bine vom trăi,Generaţia viitoare ne va blagoslovi!

Zilele din urmă ne-am convins că obrăznicia nu cunoaşte limite. Din panouri uriaşe privesc cu neruşinare personaje care ne-au demonstrat prin acţiunile

lor că sunt gata să ne vândă iar şi iar imperiului din care de două veacuri nu mai putem scăpa şi care ne trage înapoi, în sclavie, în beznă, în deznădejde.

Urmărind derularea evenimentelor politice de la noi, comportamentul partidelor, acţiunile lor concrete, ne-am convins că Partidul Liberal, de-a lungul activităţii sale, este unul care nu-şi schimbă cursul trasat. Familia noastră va merge la alegeri cu Partidul Liberal, fiindcă este un partid care nu a dezamăgit. Considerăm că a rămas prea puţin timp până la 30 noiembrie pentru ca să mai tărăgănăm luarea deciziilor. Dimpotrivă, trebuie să fim cât mai hotărâţi, cât mai perseverenţi, să ne convingem vecinii, rudele, cunoscuţii că nu avem timp de pierdut.

Vasile BEJENARU, medic

La alegeri LA HRAMUL ORAŞULUIScenete istorice, în interpretarea unor actori de la Alba-Iulia; ici şi colo evoluează interpreţi

cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, care au parte de aplauze din toată inima; te încântă o frumoasă expoziţie de pictură, admiri diferite articole de meşteşugărit, catrinţe şi ii, care bucură ochiul şi te fac mândru că faci parte dintr-un neam cu tradiţii de milenii...

Este foarte adevărat că am fi vrut să-i vedem şi pe scriitorii noştri, în mai multe locuri anume amenajate de-a lungul trotuarului, luând cuvântul, dând autografe şi vânzându-şi volumele... Cel puţin pe cei care în vremuri atât de neprielnice pentru editarea de carte, graţie, în special, editurilor din România, mai scot câte o carte-două... Iar iniţiativa ar trebui să vină, zicem noi, din partea Uniunii Scriitorilor.

Hramul ora-şului – în cinstea marii sărbători creştine „Adormi-rea Maicii Dom-nului”- s-a lăsat nu doar cu veselie şi chef (necesare din când în când şi acestea), dar şi cu evenimente notorii, care ne-au luminat privirile, precum semnarea, de către Dorin Chirtoacă, pri-marul general al municipiului Chi-

şinău, cu Oleksi Kaspruk, primarul de Cernăuţi, a Acordului de înfrăţire, care ne va ajuta să devenim mai lesne o parte viabilă a familiei europene şi ne va facilita, credem noi, dialogul cu fraţii noştri de sânge – românii din Nordul Bucovinei.

Dealtfel, Dorin Chirtoacă a anunţat că focul de artificii nu va avea loc „din motiv de solida-ritate cu fraţii noştri din Ucraina”.

Iar Ziua oraşului, implicit împlinirea a 578 de ani de la prima atestare documentară a Chi-şinăului, s-a sărbătorit sub îndrumarea şi cu participarea nemijlocită a primarului Dorin Chir-toacă, unul dintre liderii de suflet ai Partidului Liberal din R. Moldova, care, după semnarea istoricului Acord de înfrăţire, a dat cep unui polobocel cu vin de la Coloniţa, făcut de taică-său. Şi, ca un primar sensibil nu doar la viaţa oraşului, ci şi la grijile ţării, n-a pregetat să-i amintească mitropolitului Vladimir, chiar după slujba de la catedrală, despre scandalul în care mitropolitul apare la odihnă pe plajă cu o blondă, despre care ar fi spus că-i ruda sa.

Un tânăr meşteşugar, care încă mai ţine în mână o daltă, a expus jucării confecţionate cu multă măiestrie din lemn: tancuri, cu turela răsucindu-se în toate părţile, tunuri, maşinuţe de tot felul... Şi-mi amintesc, fără să vreau, despre o reclamă la televizor, în care Dodon (care se lă-făieşte pe-un panou cât toate zilele chiar în centrul capitalei) ne minte cu neruşinare că „viitorul nostru este alături de Rusia”.

Dar cum poate să fie viitorul nostru alături de o ţară care chiar şi acum, chiar astăzi, luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva creştinilor din Ucraina? Ce viitor am putea avea alături de o ţară cu mâinile mânjite până dincolo de coate de sângele copiilor, femeilor, bătrânilor din ţara vecină şi prietenă? O ţară care n-are cuvânt, pentru că după semnarea armistiţiului de pace cu Ucraina, Rusia l-a încălcat de 1200 de ori, teroriştii ruşi din Ucraina, ajutaţi masiv cu tehnică şi trupe militare de Putin, continuând să împuşte în femei, copii, bătrâni...

...Şi totuşi, cu toate aceste profunde emoţii vizavi de tragicele evenimente din ţara vecină, Ziua oraşului nostru a fost o zi caldă şi frumoasă, în care şi-au scăldat simţirile toţi cei care s-au apropiat cu toată dragostea şi înţelegerea atât de tradiţiile noastre populare, reprezentate din plin în numeroasele expoziţii, cât şi de vorba înţeleaptă şi demnă a Primarului capitalei, Dorin Chir-toacă; toţi cei care au văzut în această mare zi mai limpede ca niciodată viitorul nostru european.

Nina JOSU

4 Literatura şi arta Nr. 42 (3607 ), 16 octombrie 2014

George Munteanu şi Bravicea natală

Ce este o monografie? O descriere spe-cială a unei localităţi, a unui moment

din trecutul nostru, a unor aspecte ale bogăţi-ilor şi frumuseţilor ţârii noastre. Cum timpul acoperă adeseori lucruri ce mai tîrziu trebuie căutate cu multă trudă şi migală, m-am gîndit ca să încerc cu micile mele puteri să alcătuiesc monografia de faţă, – ca document ce-i va fo-losi poate – cine ştie cînd – unui mai harnic şi mai dotat cercetător.

Înainte de a vorbi de şcoala propriu-zisă, voi căuta să schiţez prin cîteva cuvinte trecutul acestui sat, mai cu seamă aşezarea lui, spre a ne putea da seama mai bine de mijloacele cu care s-a înfiinţat şcoala în acest anume loc.

Pornind din vestita ctitorie a lui Vasile Lupu, din cetatea Orheiului, nu poţi să nu-ţi arunci ochii sub poala codrului, din care au rămas doar aici desişuri de lăstari ce mai îm-bracă aceste dealuri şi care se împuţinează pe zi ce trece, fiind tăiate de răzeşii ce-şi au satele înşirate de-a lungul pîrăulut Cula. Pe alocuri, pe stînga drumului, sunt vii indigene, unele nobile, iar majoritatea producători direcţi. Ast-fel de călătorie înceată, în cel mai bun caz cu o căruţă cu doi cai, te duce pe şesul Culei pe sub poalele satelor: Seliştea, Isacova, Morozeni, Dâşcova, Vâprova, Hulboca, Ghetlova, Valea Popii şi Săseni, pentru ca la o cotitură neaştep-tată a drumului să răsară în cale un sat mare, cu o biserică impunătoare şi înşirat pe cinci boturi de deal şi şeile acestora. Acesta este satul Bravicea, care-şi trage numele – după spusele bătrînilor – de la un vechi arcaş cu nu-mele Bravu şi care murind lăsă cinci copii ce s-au chemat „feciorii Braviciei”. La început, oamenii şi-au fixat ca vatră de sat şesul de lîn-gă. Cula. În urma năvălirilor străine, părăsesc această vatră şi se aşează pe locul unde se gă-seşte satul şi azi, în inima codrului, spre a fi feriţi de vedere şi de pradă.

După spusele bătrînilor, satul ar fi luat fiin-ţă pe la 1560-1600. După Dicţionarul statistic al Basarabiei de E.N. Gurgea (pag. 410), e în-fiinţat la 1622. Dacă cercetăm starea religioa-să, înclinăm să luăm drept dată mai probabilă 1550-1600, fiindcă la 1643 satul este mare, are biserică şi preot şi este vizitat de patriarhul Ni-con al Moscovei, ce trecea prin comuna Bravi-cea în drum spre Mânăstirea Frumoasa, unde a fost găzduit şi unde şi-a lăsat impresiile despre satul Bravicea în cartea de vizite a Mănăstirii.

Deşi nu se găsesc acte mai vechi, se erede că descălicătorii acestui sat ar fi de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi că acel Bravu n-ar fi fost altul decît: „Voinic slujitor de margină” (Monografia Codrilor Basarabiei. Dăscăles-cu). Ar fi fost paznicul din codrii Orheiului ce stăpînea o a doua cotă din Basarabia, alti-tudinea ei fiind de 320 metri deasupra Mării Negre. Satul se găseşte la o depărtare de 45 km. de Orhei şi la 18 km. de gara Călăraşi, fiind aşezat chiar pe poalele dealurilor de pe malul drept al Culei.

Despre starea culturală în trecutul înde-părtat nu poate fi vorba. Înainte de a vorbi de şcoală, să cercetăm starea religioasă. Pe la anii 1580-l600, se ridică prima biserică din lemn, prin stăruinţa monahului Paisie de la Schitul Doamnei. Alături de acea biserică, al cărei al-tar există şi azi, la 1875 se ridică biserică – din piatră, prin strădania preotului C. Popovici, care şi azi se găseşte în bună stare. Învăţătura se făcea în pridvorul bisericii de către Diacul satului. Mai tîrziu, trece pe la casele oameni-lor. Această învăţătură consta din cetitul cărţi-lor bisericeşti cu litere chirilice şi înţelesul era destul de greu.

Aceasta pînă la anul 1863, cînd învăţăto-rul nu era plătit pentru ce lucra din dragoste de a transmite ştiinţa de carte. În 1864 ia naş-tere prima şcoală moldovenească de bucheri,

în casă particulară, învăţîndu-se scris-cititul cirilic. Învăţători s-au perindat mai mulţi gospodari din sat, cu ştiinţă de carte căpătată în biserică şi armată, şi plătit cu 0,50 ruble (1 leu) de cap de familie. Capii de familie ai căror copii frecventau şcoala aveau grija localului şi încălzitului. Cît despre mobi-lier, lesne se înfigeau în pămînt doi pari pe care se fixa o scîndură şi astfel te pomeneai în faţa băncii. Aceste şcoli ţin pînă la 1870, cînd prin stăruinţa diaconului Ioan A. Pasat ia fiinţă şcoala bisericească şi care funcţi-onează chiar în casa acestuia timp de 5 ani (Dosar I, p.44 –1898).

...Urmează alte nume de învăţători, după care e menţionat programul de învăţămînt, fixat de organele bisericeşti: pentru divizia I (pervoe otdelenie) pentru întregul an era cu-noaşterea literelor după table, formarea şi scri-erea lor după modele şi scrierea cifrelor. Re-ligie-rugăciuni pe de rost în limba rusă . Etc. Patru-cinci ani.

Satul Bravicea devenind un punct im-portant de comunicaţie şi centru economic, proprietarul Constantin Anghel Boteanu, consilier judeţean pe atunci, intervine pentru deschiderea unei şcoli cu curs superior (Dvuh Clasnoe ucilişce – dos. I, 1895). În 1897 se termină ridicarea unui local de şcoală compli-mentară şi cu contribuţia de 7 ruble a sătenilor.

Învăţătorii mei (extras din tabloul general): Ilie Gheorghiţă (în clasa a III-a), Neonila Gon-ceariuc (în clasa I – 1930-31), Ion Gonceariuc (în clasa a IV-a), Ecaterina Statilă (cl.V-VI), Atanasie Statilă (în cl. VII) a fost director în-tre 1934/42. Erau puţine şcoli în judeţ. După terminarea cursului complimentar al acestor şcoli, absolvenţii erau primiţi în şcoli norma-le, instituţii pedagogice, de unde ieşeau învă-ţători, ocupau diferite servicii la P.T.T., C.F.R., administraţie etc. Li se reducea armata de la 3 luni la un an, potrivit clasificării la examen. Veneau deci elevi de departe: Dereneu (22 km. distanţă), Ghetlova (8 km.), Teleneşti (18 km.), Chişinău (60 km.)

Datele de mai sus se bazează pe actele oficiale din arhiva şcolii, cît şi pe informaţiile verbale ale: domnilor Grigore Popa, Gheor-ghe Iovu, Ion Veveriţă, Grigore Stempovschi, Dumitru Tucicovschi, Stefan Grigorcea, – toţi oameni cu cultură secundară şi trecuţi de 60 de ani.

Athanasie STRĂTILĂ,fost director al Şcolii Nr. 1 de băieţi din

Bravicea, fost inspector şcolar, iar în pre-zent lector (pensionar) la Facultatea de Fi-lologie a Universităţii din Cluj - România

Redactat în comuna Isacova, satul Nicola-evca, judeţul Orhei – la 30 aprilie 1941.

Margine de sat, case aşezate de aceeaşi

parte a drumului. Dincolo de drum e pădurea ruginită. Sat aproape pustiu: cu pomi săl-băticiţi, mere neculese, cuiburi părăsite sub streşini, iarbă ne-cosită, porţi îmbătrânite, fântâni stătute, nuci putrezite şi frunze umede, împrăştiate.

Toamnă destrămată. Ceaţă alburie, care vine din ceruri şi

dimineaţa înfaşă Salba în scutece ca pe o pruncă.Doar câţiva bătrâni mai trăiesc la marginea pădurii. Într-o curte,

zăresc un câine – semn că aici locuieşte cineva. Câinele îşi cheamă stăpâna, pe Ica, bătrâna care păşeşte cu grijă şi mă invită să intru. Are o lumină blajină în priviri, care te face s-o întrebi cum vieţuieşte de una singură la anii ei mulţi.

– M-am dat, dragă, m-am deprins, că Măicuţa Domnului e cu mine, nu mă lasă singurică. Pe vremuri, era tare bine. Eram tineri şi viaţa ne-a fost dragă, şi copiii erau cuminciori şi pe lângă noi, şi satul era altul, primenit şi plin de glasuri. Astăzi copiii şi nepoţii sunt plecaţi în lumea largă. Am avut viaţă împlinită înainte de moartea lui Sidorel, bărbatul meu, cu care am făcut doi copii, care şi ei, la rândul lor, au câte doi copleşi. Apoi, ce să-ţi spun, copilă, ei sunt averea mea, nu pământurile care stau acum părăginite şi nici viile noastre care rămân neculese, că n-are cine.

Eu de loc sunt din alt sat, dar am venit aici când m-am luat cu Sidorel. Doamne, cât era de frumos, drept, harnic şi cumsecade, de nu-mi puteam lua ochii de la el! Şi cât am trăit împreună o viaţă lun-

gă, l-am preţuit ca pe un sfânt. Aveam gândul mereu la el şi aşa lucrul îmi sporea şi lumea îmi era dragă, fiindcă aveam mare drag de Sidorel al meu. Mă gân-deam la Dumnezeu şi Îi mulţumeam mult, şi mă ru-gam, pentru că rugăciunea îmi este ca o rudă şi eram tare fericiţi laolaltă.

După ce-a murit Sidorel, în prima iarnă Ica a stat la fiica ei, doc-toreasă. A revenit aproape de Paşti şi casa i s-a părut tare tristă şi amărâtă, tânjea şi parcă o dojenea că a lăsat-o de izbelişte, iar câinele tare mai schelălăia şi îi lingea picioarele, şi nu o lăsa să păşească, îi curgeau lacrimile ca la un om.

– Săracul de el, i-a fost dor de mine! Dar şi mie de el! Mi s-a oprit un nod în gât şi plângeam amândoi şi atunci mi-am zis că nu mai plec nicăieri de la acăsâca mea până nu m-a lua Domnul.

Vorbele Icăi erau plânse. Se uită lung la mine, ca şi cum ar fi vrut să înţeleagă dacă poate să-mi citească mai departe cartea vieţii sale.

Admir pădurea ruginită. Ceaţa umedă iese dintre copaci şi se des-tramă peste pomii din livadă. Zăresc un gutui semeţ, încărcat de rod, o frunză care se desprinde din pom şi se zbate mărunt şi-o pasăre care zboară, lin, peste ramuri. Mă uit la Ica, e frumoasă ca o Psaltire! Aşteaptă îngândurată lângă masă. Îi spun că şi părinţii mei au murit şi îmi trimit câteodată semne de dincolo şi, dintr-odată, o simt pe Ica blândă, fără urmă de bănuială. Mă priveşte altfel decât înainte, cu faţa senină şi luminată. Îmi face semn să mă apropii de gutui. Ica îl atin-ge, îşi poartă mâna îmbătrânită pe tulpina lui, apoi îi cată frunzele şi vorbeşte cu ele, şi mâna i se opreşte pe un fruct, apoi pe altul – gutui mari, coapte, rotunde, galbene, ca nişte globuri.

– E copăcuţul lui Sidorel, el l-a sădit şi mi l-a lăsat în grijă. O vreme, după ce-a murit bărbatul meu, nu i-a mers bine şi s-a ofilit în plină vară, dar de când cat de el, parcă mă ascultă şi uneori chiar ia chipul lui Sidorel. Şi eu am grija lui: să nu-i fie frig, să nu îngheţe, îl dezmierd şi îi spun rugăciuni. Şi el mă ascultă, şi simt că şi el mă simte şi mă cată, şi mă aşteaptă, că e aşa de mândru. Gutuiul acesta e ca dorul meu după el, tot creşte şi tot se înalţă şi face fructe tot mai mari şi mai aromate.

Altfel, ce să fac? Îl aştept. Aştept să se înmoaie vremea, să se facă de ploaie, că atunci vine Sidorel al meu acasă, nu când e aerul rece şi tare. Se vede că atunci le dau drumul de acolo, de sus, când se lasă peste lume aşa ca o pânză albă, deasă, ţesută în câteva iţe, ca să fie trainică, când or coborî pe ea, o linişte adâncă chiar în crucea zilei, de nici păsările nu le mai auzi cântând. Atuncea vine omuţul meu şi numai ce-l văd cum trebăluieşte prin curte, apoi cată prin livadă şi se lipeşte de Gutui, ca de un om drag şi-i spune ceva, şi tot sfătuiesc înde ei, ca doi oameni buni, până se face întuneric.

– Ce mai faci, Ică dragă? aşa mă întreabă pomul cu vocea lui Sidorel, ca odinioară.

Şi eu îi spun ce fac, ce ne mai face băiatul şi fata, ce fac nepoţii. El m-ascultă cu mare drag, nu mă întrerupe, nu se bagă peste vorbă, apoi frunzele, ca din senin, încep a foşni şi îi aud vorba: să mă îmbrac acătării, să am grijă de mine şi să-mi fac sfânta rugăciune – vorbeşte ca şi cum ar fi viu lângă mine, ca şi cum sufletul lui s-a mutat în acest Gutui şi el nici n-are cum să moară câtă vreme trăiesc eu. Mă gândesc că nu se poate să moară atâta drag cât am avut noi unul de altul, şi cred că Dumnezeu a lăsat un pui de cărăruie ca să ne mai putem auzi, simţi, vedea din când în când, dar mai mult ne-a lăsat să ne mai rugăm împreună, ca odată. Căci dragostea cea mare naşte rugăciune multă şi ea străbate până dincolo de lumea asta.

La despărţire, Ica a rupt o creangă cu două gutui – El şi Ea –, mi-a dat-o şi mi-a spus să aleg seminţele şi, în primăvară, să le semăn şi să-mi cresc şi eu Gutuiul meu Îndrăgostit.

… Aştept să se înmoaie vremea, să vină ploile cele mătăsoase, să coboare lin, dumnezeieşte, şi după ele – o lumină clară să cuprindă oameni, flori, arbori şi, acoperită de ea, ca într-o ceaţă umedă, să cadă frunze dintr-o toamnă ruginită şi o pasăre să zboare, abătută, peste crengile Gutuiului cel rugător şi îndrăgostit, care ne ţine sus soarele cel mare şi jos alină iarba verde de acasă…Marama albă. Rodica OLTEANU

Maica Domnului cu Trei Mâini

• … fără rugăciune, suntem un morman de carne şi oase.

De nişte ani buni, mă confruntam cu o mulţime de greutăţi şi de neca-zuri, încât am ajuns la o disperare atât de mare, că nu mai ştiam ce să fac şi încotro s-o apuc. Nu vedeam drumul de dureri, mergeam şi plângeam. Atunci te opreşti şi te întrebi: cu ce am greşit? Unde m-am poticnit? Ce trebuie să schimb în viaţa mea?

Eu am primit răspunsul la aceste întrebări, când mâna mi s-a întins spre o carte. O cărţulie despre Maica Domnului cu Trei Mâini şi am înţeles câte greşeli am făcut, cât l-am mâniat pe Dumnezeu cu nestatornicia mea la ru-găciune. Nu mergeam regulat la biserică, nu-mi spovedeam păcatele, viaţa mea devenise tot mai tristă, povara tot mai greu de dus, glasul rugăciunii mele nu mai urca la cer, din pricina păcatelor. Dar Măiculiţa Domnului cu Trei Mâini de la Biserica „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului” din Chi-şinău m-a primit şi m-a ascultat atunci când toţi m-au lăsat. Ea mi-a auzit glasul deznădejdii atunci când nimeni nu mă auzea şi Ea a fost cea care m-a ajutat atunci când nu mai vedeam nici o scăpare. Însă cel mai important lucru e că nu meritam nimic din tot ce mi-a dăruit Preasfânta. Recunoştinţa şi nădejdea mi-au umplut sufletul atunci când m-am rugat Măiculiţei să mă ajute să-mi recapăt pacea, pentru că am aflat că nu voi fi mamă, că nu voi avea copii. Nu mai ştiam de e luni sau joi, de e zi sau noapte – atât de mare îmi era durerea şi neîmpăcarea.

Într-o dragă duminică, am cerut ajutorul Maicii Domnului Bucuria Tu-turor Scârbiţilor, prima şi cea mai dragă icoană din casa mea, şi Măiculiţa Domnului parcă mi-a şoptit:

– Mergi la Maica Domnului cu Trei Mâini, că Ea e mai puternică decât mine, acolo cată dezlegarea …

Cum mi-a vorbit Icoana mea, cum s-a îndurat ea de mine, după atâtea rugăciuni şi lacrimi şi tocmai într-o zi de Duminică? Mi-am dat seama că Măiculiţa Domnului îmi asculta rugăciunile şi-mi cunoştea necazurile.

Cum am ajuns la biserică, nu pot să-mi explic, ştiu doar că repede şi foarte uşor. În faţa Sfintei cu Trei Mâini eu eram alta. Cât m-am rugat aco-lo, nu ţin minte, dar când m-am ridicat, mi-am făcut adânc semnul crucii şi am căutat să-i sărut una dintre cele trei mâini, însă mi-a lunecat basmaua de pe cap şi eu am simţit, deodată, uşoară, caldă Mâna Măiculiţei cum m-a atins uşor-uşor. Când m-am dezmeticit, Maica era toată în Lumină şi mă privea lung, blând, tainic, viu.

Cutremurată, am ieşit afară, în curtea bisericii: florile de acolo erau toate ale mele, cerul, deşi era atât de sus, l-am simţit aproape, atât de al meu, ca şi cum l-am atins.

… I-am promis preotului că nu va trece nici o zi fără să-mi citesc cano-nul primit la spovedanie şi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Asta fac, şi darurile Măiculiţei nu încetează să se reverse asupra mea şi a casei mele.

Am simţit ajutorul acestei icoane zi de zi, ceas de ceas. Şi acum, în sufletul meu, mulţumesc, este multă pace.

Îngăduiţi-mi să vă relatez încă ceva. De voiţi să scăpaţi de necazuri, de ratări, de neşanse, rugaţi-vă sincer şi mergeţi la Sfânta Biserică şi închi-naţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos. Dar pe mame, neveste, domnişoare le sfătuiesc să se închine cât mai mult Maicii Domnului cu Trei Mâini şi să-i ceară ajutorul, că Măiculiţa este atât de vrednică în faţa Bunului Dumnezeu, încât obţine iertarea păcatelor noastre cât de grele ar fi ele. Să cerem mijlocirea Măiculiţei, să ne facem timp, pentru aceasta, să ne rugăm fierbinte, să mergem duminica la Sfânta Liturghie şi să încercăm să fim mai buni, mai plini de smerenie, prin slujirea aproapelui şi toate celelalte se vor adăuga nouă.

Sărut, Măiculiţă, cele Trei Mâini ale Tale, unse cu cer, şi îţi aştern la picioare toate florile din Grădina Basarabiei mele înstrăinate.

Îţi sărut, Măicuţă, şi sufletul care m-a luminat să mă redefinesc. Sufle-teşte.

Biserica fără turle▪ Lumina vine numai de Sus.

Primele rugăciuni le-am auzit în copilărie de la maică-mea, care abia după ce se spăla, îşi făcea rugăciunea. Parcă o văd: tăcută se apropia de icoana cu Maica Precista şi îi vorbea ceva viu, ca unui om de alături, rostea cuvintele într-un fel aparte, adăuga apoi untdelemn în candelă, sfielnic o aprindea, îşi pleca uşor genunchii şi se ruga în voie, ca să-i fie ziua bună şi cu rost.

Maică-mea a crescut în Lumina Scripturii şi dragostea ei pentru cele sfinte ne-a cultivat-o şi nouă din pruncie.

Eu dintotdeauna am avut aplecare pentru icoanele vechi. În preajma lor, mă simţeam alta: deveneam blajină şi gânditoare. Poate de aceea mă şi trăgeam la bunicii Costin, care au fost oameni înstăriţi şi rugători. În casa lor, curată ca un ou şi cu o grădină ruptă ca din Rai, de multe ori am văzut-o de buna Varvara cum se ruga: îngenunchea în faţa icoanelor şi rostea rugăciuni pentru fiecare copil în parte; nimeni nu avea voie să intre în cămară s-o întrerupă din rugăciune. Când îşi încheia ritualul, buna se aşeza la masă şi tăcea îndelung, zicea apoi, ca pentru sine: „Să se aşeze şi rugăciunea la suflet”.

Încă ceva: ori de câte ori am fost la bunici, în casa lor ardea candela. Pentru buna Varvara, Lumina era sfântă: Lu-mina o ajuta să vadă dinainte de-a fi ce este şi ce va fi. Tot buna Varvara zicea: „Nici un rău nu se întâmplă neîngădu-it… Dincolo de lacrimi e Lumina!”.

Şi buna Mărioara, soacra mamei din prima căsătorie (primul soţ al mamei s-a întors rănit de la război şi a murit acasă din pricina rănilor), a fost o femeie tare înţeleaptă şi rugătoare. Venea la noi din satul megieş de sâmbătă-seară, că în satul lor biserica era închisă, făcea pe jos vreo cinci-şapte kilometri, ca să fie duminica la Liturghie.

Tare vrednice au fost aceste mame-ţărănci, mari cât o Ţară!

Prin curăţia lor, eu de copilă am simţit cum rugăciunea mă lipea şi îşi făcea loc în inima mea încă fragedă.

Biserica din sat era una veche, dar vie, e lăcaşul unde a fost botezat pruncul Mateevici, preotul-poet de mai târziu. Luminoasă cum era biserica noastră, parcă ne ademenea. Noi, copleşii de odinioară, deprinşi cu duminicile la bise-rică, de la o vreme ne-am pomenit urmăriţi şi luaţi peste picior. Şi, ca să nu fim huiduiţi la careul şcolii că mergeam încolo, am mutat Biserica la noi în casă! Am îngropat-o pe jumătate în rugăciunile noastre copilăreşti, amestecate cu cele ale părinţilor şi ale bunelor Varvara şi Mărioara.

Am mutat Biserica cu tot cu icoanele ei vechi, cu stea-guri şi cu sfeşnice, şi cu ferestrele cele mari şi albastre. Iar turlele au rămas afară, să le vadă Cerul!

Multe zile au trecut de atunci! Şi ape multe s-au revăr-sat! Pădurile de atâtea ori au lăstărit! Şi păsările au rânduit cârduri de pui! Şi livezile floarea şi-au logodit! Şi pe frunza asta de pământ, căreia îi zicem şi Basarabia, multe biserici s-au ridicat. Numai că Biserica de la Căinarii mei dragi, pe care odată am îngropat-o în casa părintească, lăsându-i turlele afară, să le vadă Cerul, este unică! Pentru că Mama, Tata, bunul Costin, buna Varvara, buna Mărioara, unchiul Gheorghe, verişoara Veronica şi încă alte rude şi oameni dragi, au urcat lângă sfinţi, în icoane. Pentru osteneala lor – dreaptă răsplătire, pentru dragostea lor cea mare, prin aceste rânduri – ramuri de măslin – vreau să le vestesc nemărginita bunătate a lui Dumnezeu şi să le mărturisesc: aceasta este calea de a ajunge Acasă… ▪

Gutuiul• … rugăciunea îmi este ca o rudă.

Ana MANOLE

Stimată Doamnă Nadejda,Stimate Domnule Gh, Pruteanu,

Vă scriu în fugă, în ajunul plecării spre Slobo-zia Veche, unde cei din Bucureşti vor inaugura o statuie a lui Eminescu, apoi vom merge la Chişi-nău, pentru o sesiune ştiinţifică şi un spectacol omagial „Eminescu”, cu prilejul aniversării a 141 de ani de la naşterea poetului şi a 125 de ani de când debutează la Cernăuţi şi la Pesta” în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan; cu acel prilej al debu-tului, după cum prea bine ştiţi, numele de „Emi-novici” îi era schimbat de Iosif Vulcan în acela de „Eminescu”, – aşa cum îl ştiu toţi românii de 125 de ani încoace.

Altminteri, ce să vă spun? Lucru mult, griji, – cum desigur vi se întâmplă şi Dumneavoastră. Vremuri grele, nori negri de război în Golf, – asta se vede că a fost partea generaţiilor noastre de sfârşit de secol şi de mileniu.

Poate să fie pace – şi mai bine – la vară, când aş veni pentru mai multă vreme la Bravicea, - să mă lămuresc cu tot ce ţine de atât de risipita mea familie.

Mi-am scos pentru sine numai ce m-a intere-sat îndeosebi din monografia întocmită – nici nu mai ştiu bine: de Athanasie Stratilă, fost director de şcoală la Bravicea, sau de soţia lui Ecaterina (poate ca lucrare pentru gr.I), – de vreme ce la sfârşit e notat: ÎNVĂŢĂTOARE, – dar fără vreo semnătură. Faptul că lucrarea a fost scrisă la Isacova înseamnă ori că familia Stratilă era din Isacova, ori că în 1940-41 fuseseră mutaţi acolo, ceea ce eu nu mai ştiu, căci nu mai eram în sat.

M-am gândit că e bine să vă trimit originalul, nu o copie, căci prezintă mai multă însemnătate pentru comuna Bravicea. (De altfel, veţi găsi mul-te date interesante în acest document, pe care e bine să le urmăriţi mai departe, pe firul lor, cât se mai poate după atâta timp; e posibil, totuşi,

să daţi de lucruri interesante, ine-dite, să mai des-coperiţi oameni din învăţământ de care se vor-beşte în această monografie, iar aceştia să vă ofe-re mărturii şi do-cumente noi).

Vă doresc tot binele la toţi, un An Nou cu să-nătate şi noroc, pentru Dumneavoastră, copii, rude. Transmiteţi bune urări şi rudelor mele, pe care le ştiţi. Eu vă voi scrie mai încolo, după ce voi termina cartea la care lucrez şi cu care mă grăbeşte editura.

Al Dumneavoastră, cu toată căldura,George MUNTEANU,

Bucureşti, 11 ianuarie 1991

Destinul a făcut ca din 1984, când, cu 30 de ani în urmă îmi apărea la Editura

Cartea Românească din Bucureştii prima mea carte despre Eminescu (Eminescu –Dialectica stilului) să mă bucur de prietenia lui George Munteanu, eminentul eminescolog şi istoric literar. Mă considera un continuator al său, după cum, la rându-i, se considera un continu-ator al lui G. Călinescu. Născut la Bravicea, la 14 aprilie 1924 (aşadar, cu 90 de ani în urmă), în fostul judeţ Orhei (azi raionul Călăraşi), G. Munteanu s-a stins din viaţă, la Bucureşti, în 2001, la 8 noiembrie, brăvicenii acordându-i titlul post-mortem, de Cetăţean de Onoare al localităţii. Ştiam din discuţiile noastre, din scri-sorile primite de la el, ani îndelungaţi, că nu şi-a

uitat nicio clipă locurile natale. Însă destinul a hotărât ca abia după 70 de ani să-şi revadă satul, în 1999. Puntea de legătură cu Bravicea o va realiza prin profesoara Nadejda Pruteanu, căreia îi va adresa şi scrisoarea inedită pe care o încredinţăm revistei „Literatura şi arta”, ca text însoţitor al câtorva pagini de monografie braviceană, scrise prin 1940-1941 de către în-văţătorul Athanasie Strătilă sau de soţia aces-tuia – Ecaterina, datată la Isacova. Scrisoarea şi textul monografic mi-au fost încredinţate de dna Doina Munteanu, soţia criticului, căruia îi mulţumim şi pe această cale

Theodor CODREANU

Monografia Şcolii Nr. 1 din Bravicea Cuvinte către cititori

Iubite cititor;Din gîndul de a lăsa ceva spre cunoştinţa celor ce vor urma după noi despre

Şcoala Nr. 1 din comuna Bravicea, judeţul Orhei, una dintre cele mai vechi şcoli din această regiune, am căutat să răscolesc arhiva, pentru ca din datele oficiale ce se găsesc, cât şi din informaţiile culese de pe ea, să întocmesc monografia de mai sus.

Am alcătuit această monografie cu credinţa că va fi cândva de folos celor ce ar căuta mai amănunţit în trecutul acestei instituţii, considerând-o în legătură cu trecutul satului.

Scurtă introducereÎn vârtejul vieţii de toate zilele, cu atâtea frământări de tot soiul, toate se schimbă

de la o zi la alta.Se schimbă omul, firea, felul de viaţa, concepţia asupra traiului etc.În toiul schimbărilor de toate zilele, omul are nevoie de noi mijloace de luptă,

unelte mai perfecte ş.a.m.d. Cerinţele vieţii impun căutarea unor cunoştinţe mai vas-te, putere de muncă mai mare şi energie mai dezvoltată. Lupta de fiecare zi pe care o duce omul pentru orânduirea mijloacelor de trai, potrivit cerinţelor vremii, nu este altceva decât progresul omenirii.

Popoarele între ele trăiesc într-un permanent neastâmpăr, fiindcă diferă felul lor de viaţă şi posibilităţile de dezvoltare. Căci, ca şi indivizii singuratici, au şi ele o ten-dinţă, o ţintă spre care se îndreaptă. Această tendinţă este specifică fiecărui popor şi confirmă – deodată cu locul naşterii – vredniciile străbune şi calităţile naţionale spe-cifice. Urmându-şi felul de viaţă, naţiunea nu urmăreşte altceva decît idealul – pentru care trăieşte, se frămînta şi luptă un popor.

Idealul nu se îndeplineşte decît prin muncă cinstita, acţiune înţeleaptă, drum lim-pede şi călăuzit de lumina învăţăturii. Dar unde capătă omul învăţătura, dacă nu mai întîi în şcoală, ca mai apoi s-o înţelinească în viaţa de toate zilele.

Dacă azi ne putem bucura de lumina învăţăturii în şcoala, înainte vreme strămoşii noştri n-au avut acest noroc, căci şcolile erau lipsă. Iar ca să adeverim acest lucru, e destul să cercetăm povestea necăjită a neamului nostru, care ne spune prin cîte am trecut, pînă. am ajuns la primele şcoli ce s-au deschis în tinda bisericilor.

Acolo, sub scutul bisericii, s-a înfiinţat prima licărire de învăţătură. În curtea bise-ricii, la ieşirea de la sfintele slujbe, se adunau sătenii, punînd la cale treburile obşteşti şi întărind sufletele întru apărarea fiinţei noastre naţionale.

Călugării şi preoţii la început, diecii şi sătenii mai luminaţi după aceea, precum şi alţi cărturari de frunte, îndrumau căile obşteşti, potrivit destinului neamului nostru.

Cu aceste gînduri în minte, mă întorc acum la subiectul pe care mi 1-am propus aici.

Сlădirea unde şi-a făcut studiile primare George Munteanu

5Literatura şi arta Nr. 42 (3607), 16 octombrie 2014

Nicolae ROŞIORU

STRÂNSUL DE ARGINŢITe-au invocat şi te invocă suflete

de peste tot.

…Ci Tu stai Acolo şi străluceştipeste gândurile credincioşilor.Iar noi, nişte arginţi mărunţi,aruncaţi de mâna lui Iuda,te vindem,te vindem…

S-a întâmplat într-o noapte,Iisuse, că Te-am visat,pogorai din bolțile ceruluiîn fața templului luminat. Strângeai arginții mărunți,aplecându-te iară și iară… Cum mai sunau,o, cum mai sunau sufletele noastre de ceară!

LEPĂDAREA DE SINE„Oricine voiește să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea

și să mă urmeze.”(Marcu, 8,34)

În ciuda tuturor ispitelor,mi-am găsit drumul, hărăzit de Tine,trecând nu pe lângă, ci prin duhul Tău,la intersecția „Lepădarea de sine”.

Acest drum ce duce mai departenu e lung, e tocmai potrivit:din pragul serii până dimineațași de dimineața până la sfârșit.

Ce minune-i credința, Doamne!Inima-mi bate ușurel, încât n-o simtși crucea ce-o port nu mă apasănici cu-n dram la pământ.

LOCUL SUFLETULUIÎntr-o dimineaţă m-am trezit cu sufletul pierdut.

Ştiam că trebuiesă fie pe aproape,că nu ieşisemdin casă în noapte.

Abia după căutări insistente l-am găsit: era la locul lui –între mine şi Dumnezeu.JUCĂRIEZur-zur…Cică sunt un bun poet pentru copii.Poate de aceeade multe orimă regăsesc o jucărieîn mâna nepoţelului,fără de care nu merge seara la culcare…zur-zur…

Şi nu mă tem că într-o zi ar strica-o,că m-aş preface uşor într-o altă jucăriepoate mai zuruitoare.

Dar altceva nu-mi dă pace:că va veni cu siguranţă o zicând nepoţelul, deja matur,pur şi simplu va fi nevoit să se dezică de ea,de această jucărie vie…

Zur-zur…

PSALM În casa mea Tu eşti numai al meu.Când Te ascult din psalmi şi evanghelii,Mă tot opresc ca-n faţa unui hăuPe marginea cea neagră a greşelii.

Iar de-am venit vreodată-n faţa Ta,Cu-n gând dosit sau vorbe deşănţate,La nesfârșit sunt gata-a mă ruga,Doar ca să-mi ierţi păcatul, de se poate.

Şi dacă poţi, mai iartă-mă, Părinte,Că Te invoc din ce în ce mai des,Cerşindu-Ţi timp din clipele prea sfinteŞi mila Ta din Duhul prea ales.

APOCALIPSĂCade-ntunericul tot mau mult,un înger în ceruri trâmbiţează,Mă adoarme somnul, sunt orb şi mut,doar Domnul din cer mă veghează.

Într-o clipă rămân cel mai sărac,pornesc fără să iau nimic cu minedintr-un capăt al cerului în celălalt,prin cosmice spaţii divine.

Nimic nu-i întreg, e totul stricat,nici o suflare, e totul lipsă…abia în zori mă dezmeticesc, împăcat,că fiece noapte e-o Apocalipsă.

Sfârşitul lumii ne-nfricoşează –asta e: suntem ispitiţi de păcate……Zorii clari se nasc dintr-o rază –Domnul ne-a mai scos dintr-o noapte.

APE GRELEFost-a fost o întindere dacică,epoci vechi și noi o îngrop…Pe hărțile lumii Marea Sarmaticăface potop.Strânge, Doamne, apele grele,limpezește uitarea din noi,Ne rugăm pentru vremile celede azi, nu de-apoi. Lumină cu Sfânta Scripturăinimile celor drepți,Pe vrăjmași îi scapă de urăși fă-i înțelepți.Doar cu rugile, fără sabie,du-ne, Doamne, la mal de regat –muntele nostru cel de-Ararat…

Basarabie! O, Basarabie –colţ de ţară iubit şi uitat!

ARCA LUI NOESub jgheaburile cerului deschisese desfac izvoarele-n subteran,Abisul își cască gura,să-nghită plaiul basarabean.

Cereștile oști de luminăprintre rânduri de Biblii trec,Apele curg gâlgâinde,e mare prăpăd, înec.

Trimite-ne, Doamne, un Noeși-o arcă cu el pentru toți –De dânsul avem nevoie,salvează-ne, dacă poți.

…Basarabie, ziuă de mâine,colț de țară îngândurat,Ajunge-vei oare-n zări carpatine,pe-acel românesc Ararat..?

TE MINUNEAZĂTe minunează de un strop de rouăce lunecă pe-o frunză rostogol,când se împarte soarele în douăDe după orizont ieșind domol.

Te minunează de-orice zi ce vine,de-o floare ce cu sufletu-o miroși,visează și te bucură cu mineși nu-i invidia pe norocoși.

Te minunează de prezența taîn gândul și în ochii mei mereu,de dragostea ce-ți port m-ar lăudași milostivul Domnul Dumnezeu.

TE SIMT…Noapte ca o aripă de heruvim.Te simt, Doamne, în tot și în toate,de la capăt de viață la capăt de moarte,de la norul negru la cel senin.

Sunt veșnicul Tău îndatorat:când zorii s-aprind ca o floare,inima se bucură și-mi tresare,că altă zi nouă mi-ai dat.

Îți simt prezența ca un ecou,dragostea Ta n-o caut în zaruri,Îți tot descopăr sfintele haruriși-Ți mulțumesc, Doamne, din nou.

ALEGEREA CRUCIIȘi, totuși, viața mi-i dragă,și sunt fericit nespus:o cruce am ce mă leagăde Domnul Iisus.

Mi-am ales-o și-o port că-i a mea,ea mi-i în toate măsurăși n-am s-o las, chiar de cumvami-ar sfârâi umerii de-arsură.

O poartă spre cer de-aș vedea,tot n-aș ieși de sub cruce.Fără ea noaptea m-ar îneca,fără ea unde m-aș duce?

Mă apleacă povara din spate,îmi ațintesc privirea-n pământ.Mai este ceva, nu se poate,dincolo de mormânt.

NESFÂRȘITUL DORLui Grigore VIERU

Poate steaua nu mă vede,poate noaptea nu mă are,Iarba, însă, știu: mă credeși-mi veghează la picioare.

Și-i atât de simplu-n toate,când ești iarbă și pământ,Cum ar fi soră și frate,și-ntre ei - un legământ.

Legământ de dor de mamă, veșnic, sacru legământ.Ca un clopot de aramă

îl aud și-n somn bătând.Au rămas Acolo închisemulte lucruri ce mă cheamă…Versuri noi cată, nescrise,nesfârșitul dor de mamă.

OMUL CU APĂ VIE-N PIEPT„Ce bine c-am dat eu de apa vie,

Căutată de toate poveștile laolaltă.”Marin Sorescu

Aflai că-i viu acest uitat poetcare a dat cândva de apa vieși-o tot sorbea, și-i palpita în pieptîn loc de inimă o poezie.

Și iată că ajuns prin părți oltene,am întrebat din păsări cântătoare,pe unde-o fi, sub care colț de soare,poetul cel cu apa vie-n vene?

Și dintre ele doar o ciocârliemi-a răspuns, că-a fost ademenit de-un dor învolburat de pribegieși-i dus de-acasă, şi-ncă n-a venit…

OFTATUL STRĂBUNILOR„Ne încălzește lutul,

Ne-alină două ape,Pătimitor, trecutul

Într-un oftat încape”.Dumitru Matcovschi

E rece, Doamne, Prutulși Nistrul rece iară,dar ne-ncălzim cu lutul,acestui colț de țară,întins ca untul, proaspăt,pe hrinca cea de pâine,un dor fără de capăt,ce și-n mormânt ne ține…

Stăm între două ape, ca două lacrimi grele,de neamul tot aproape,dar despărțiți de ele.Stăm între două ape, de veacuri, curgătoareși nimeni nu-i pe-aproape,și nu-i nicio salvare.

Un dor: atât ne țineîn luturi și afară -la margine de lume,la margine de țară.El ne alină somnulde veci, ca nimeni altul…Doar apele și Domnulne mai aud oftatul.

***Ochii mei au obositsă tot priveascăîn urma tade parcă ar privi în infinit.

Nu te opri, dar te previn:la capăt de uitare,să nu mă mai strigi –ar fi zadarnic!

…Strigi?nu te aud.…………….rămâi singură.…………….

În inima measângele curge îndărăt,toate îmi mergpe potrivă.

VAI!...Vai! ne-njură iar muscalii, că suntem porniți spre-apusși le stă Nistrul în caleca un semn venit de sus.

Vai! și Țara nu e gata,ci abia se plămădește,după ce din ea furat-atot avarul mișelește.

Vai! și Țara încă nu e, precum faguru-adunatăși n-are gură să spuie,cum a fost pe rând trădată.

Vai! și arde ca o iască, în timp ce flăcăii eise îndură să cerșeascăpe aiurea niște lei.

Când urechile ni-s surdeși când ochii nu pot crede,vai! nici Domnul nu ne-aude,vai! nici Domnul nu ne vede.

SINOPTICIENI…Pentru următoarele zile sinopticienii preziseră ninsori abundente.Trona un martie rece, precum mână amorțită a mameiîn patul de spital.Când nămeții acoperiserăcrucile în cimitir,sinopticienii au oprit ninsorile,pentru că trebuia s-o înmormântăm

pe mama.Am cutreierat o bucată de zicimitirul în lung și-n lat,împreună cu văru-meu Gheorghe,fie-i și lui țărâna ușoară,până am găsit, lângă mormântul bunicului dinspre tată, un loc

pentru mama.Și pe dată vremea s-a înmuiat:începu topirea nămeților anului 1988și soarele curgea ca mierea de sus,și pământul se scalda ca un fătîn lichidul amniotic.

Iar în biserică preotul se rugaCelui de Sus pentru sufleteleadormiților robilor Săi.După înmormântareaceiași sinopticieni au prezistimp mohorât pentru zilele următoare…De atuncitimpul nu se mai schimbă, de parcă nu ar fi Dumnezeu…

ADÂNCI CA MAREA……Iar ochii tăi adânci sânt ca o mare și lacrimile-ți valuri grele sânt,din ele soarele mereu răsare și-n ele asfințește seri la rând.

Adânci ca marea, ochii tăi, femeie,cu valuri uneori de uragan,încât mi-e teamă mult să nu te ieiedin preajma mea, c-aș rămânea orfan.De aceea, caut să te am aproape.Când marea va porni a se-agitaspre tine eu, precum Hristos pe ape,păși-voi pe o lacrimă de-a ta.

SUNT UN CREȘTIN...Unora care vor să afle „părerea mea

de sunt român sau moldovean”

Mă-ntrebați, din ce neam mă tragși de unde părinții îmi vin?Hai să vă zic, cum ar veni, să vă-mpac:am fost și rămân creștin.

E-atât de simplu felul meu de a fi:să gândesc ca un bun creștin, firește,

apoi creștinește să fac ce-aș gândiși, dacă vreți, să mor creștinește.

Părerea mea e stâncă în Carpați:a noastră mi-i în toată ziua vorba!De aceea, în cohortele de frați,sunt un creștin român de la Moldova.

NOI, BASABENII (I)...Unora de peste Prut care ne conside-

rau români de mâna a doua Dacă nu știți cine suntem,Mai bine să nu vorbiți.De erați în locul nostru

Tot atât de osândiți,Chiar în propria-vă țară,Precum fost-am noi cândva,Azi erați la fel ca fierul,Ruginit de vreme rea.

Și noi suntem cu rugină,C-am avut vremuri și grele,Dar începem a luci,C-am scăpat parcă de ele.Stați cuminți în banca voastră,Nu vorbiți așa, degeaba,Noi am fost cosiți mereuȘi-abia azi, cu Dumnezeu,Otăvim la fel ca iarba.

NOI, BASARABENII (II)…Noi, când ne croiam răspântiiprintre mărăcini și scai,eram iarbă, mândră iarbă,pe-acest colț străvechi de plai.

Iar când să lăsăm sămânța,peste noi au dat cumplit,aspre și pârjolitoare,secete din răsărit.

Apoi dinspre Prut plouat-ași-au fost ploile curate, și creșteam la loc, tot iarbă,dar am fost cosiți de frate.

Și în ciuda lui cea marenoi am otăvit sub coasă:suntem iarbă, verde iarbă,ca un dor ajuns acasă.

Chiar Satan să ne cosească,zicând că suntem ai lui,otăvi-vom iar și iară –noi suntem ai Domnului.

GRAIULE-DORULEÎntre cer și pământ,de la munte la mare,Dumnezeu ne-a aleslocul nostru sub soare.Și-un nume ne-a dat,și-un sfânt dor de mamă,și-atât de curatun grai fără seamăn.

Graiule-dorule,îndurătorule,graiule-floarede busuioc,sfântule tare,fără de moarte,cântec de dragosteși de noroc.

Graiul româna fost să ne fietâlcul și rostulîn toate mereu,anafura sfântă,apa cea vie,date de MareleDumnezeu.

Graiule-dorule,îndurătorule,floare-de-colțpe un vârf neatins,câtă durereși cântec, și dragoste,și câtă luminăîn noi ai aprins!

O carte-oglindă a unei personalităţi: Nicolae Dabija Se observă, în ultimul timp, o tendinţă pronunţată de

a aduna în volum studii, eseuri, exegeze critice despre importanţi autori în viaţă, cu deosebire poeţi. Iniţiativa este mai veche, dacă ne amintim doar de seriile ,,Inter-pretat de ... ”, ori ,,Ei l-au cunoscut pe ... ” (lansate de Editura Eminescu, respectiv, Editura Ion Creangă), ce vizează însă clasici ai literaturii române şi cuprind stu-dii critice sau evocări şi mărturii literare. Cele la care se face referire sunt determinate de atingerea unei vârste rotunde de către un scriitor din zilele noastre, sens în care se remarcă o serie de volume omagiale, antologii de texte, precum cele dedicate lui Grigore Vieru, Ion Miloş, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Horia Zilieru ş.a. (colecţia Ediţii critice a editurii ieşe-ne Priceps Edit). Pe această linie se înscrie şi volumul Poetul ca Apostol, publicat la Editura Baştina Radog din Chişinău în 2013. Apărut sub egida Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, coordonat de academicienii Mihai Cimpoi şi Eugen Simion, vo-lumul este dedicat poetului şi prozatorului Nicolae Da-bija , aşa cum reiese şi din subtitlul acestuia – Nicolae Dabija – 65. Eseuri*Referinţe critice. De altfel, acad. Mihai Cimpoi, cel care l-a descoperit şi lansat pe autor, semnează şi Argumentul din deschiderea opului, în care justifică titlul acestuia: ,,Rezumând întreaga sa activitate (...), putem, pe bună dreptate, să sinonimizăm poetul cu apostolul”. De remarcat că volumul a fost precedat de Poeme pentru totdeauna. O antologie a Operei poetice (şi un grupaj de reflecţii, maxime) publicată de Princeps Edit din Iaşi (2011), nota editorului fiind semnată de po-etul Daniel Corbu. Din această ediţie de excepţie a fost preluat un corpus de referinţe critice, la care s-au adău-gat altele noi aparţinând unor cercetători de la Institutul de Filologie din Chişinău, precum şi unor susţinători, publicişti, oameni de cultură din România şi Republi-ca Moldova. Volumul în discuţie este în fapt o selecţie de autor din cele mai valoroase studii, exegeze, articole

publicate despre opera şi personalitatea sa. ,,Poezia ca apostolat” este, în opinia acad. Mihai Cimpoi, ,,progra-mul cheie al lui Nicolae Dabija”, proiectat ca ,,o figură apostolică.” (Prefaţă la Poeme pentru totdeauna), per-sonalitate multivalentă (poet, publicist, prozator, eseist).

Itinerariul biografic, amplu şi impresionant, acribios documentat, este semnat de acad. Mihail Dolgan. Din el aflăm că în ascendenţa poetu-lui au existat preoţi care-au făcut ani grei de temniţă, condamnaţi fiind (în 1947) de NKVD pentru aşa-numi-ta ,,activitate antisovietică” (dramă de familie ce l-a marcat profund pe scriitor şi-i va servi ca subiect pentru romanul său Tema pentru acasă). Ne aminteşte, de asemenea, că poe-tul însuşi a fost exmatriculat în anul trei de facultate (împreună cu Vasile Romanciuc şi Aurelian Silvestru) pentru ,,activitate proromânească şi antisovietică”, că după titlul metafo-ric, încărcat de o grea simbolistică, al volumului de debut, Ochiul al treilea, a fost denumită (de acad. Mihai Cimpoi) o întreagă generaţie de poeţi (generaţia de aur a anilor 70 din Basarabia); că din 1986 conduce destinele revistei ,,Literatura şi arta”care a re-prezentat flacăra ,,Revoluţiei de Renaştere Naţională a Basarabiei”; că s-a implicat trup şi suflet în Mişcarea pentru Eliberare Naţională, fiind şi autorul imnului aces-teia (Cât trăim pe-acest pământ-Baladă), precum şi în transformările democratice de după această dată; că a fost deputat în două rânduri în Parlamentul Republicii Moldova (1990, 1998), preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova (2005) etc., etc. Autor a peste 21 de volume de versuri, 5 de poezii şi povestiri pentru copii, 10 de eseuri, un roman, câteva

culegeri de nuvele, studii documentare, cât şi alcătuitor de manuale, de antologii, traducător, editorialist de cursă lungă la ,,Literatura şi arta” etc., Nicolae Dabija înscrie un palmares de invidiat ce denotă o muncă şi dăruire titanice. De aceea, nu e de mirare că personalitatea sa

de excepţie a atras după sine numeroase cronici, publicate în patria istorică, ce se adaugă firesc celor apărute în Basarabia, conturând profilul unui scriitor şi luptă-tor pentru dreptate ce ar merita Premiul Nobel, dacă ar fi propus şi susţinut, nu discreditat de confraţi, cum s-a întâmplat cu alţi scriitori români (vezi cazul Blaga).

Studiile din deschiderea volumului sunt cunoscute de lectorul avizat, ele purtând semnătura academicienilor Eu-gen Simion, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi ş.a., ce vorbesc despre poetul, dar şi despre publicistul, prozatorul, eseistul, luptătorul Nicolae Dabija, de la al cărui debut (1965, în ,,Tinerimea Moldovei”) s-a scurs aproape un semicentenar. Încă din 1991, Constantin Ciopraga vedea în

poet ,,o conştiinţă vizionar patetică”(,,Nu-s poet, sunt cel născut din poeme.”), un ,, tribun, rapsod şi evocator”, ceva mai târziu Eugen Simion (criticul cel mai apropiat de spaţiul literar basarabean) aprecindu-l (prefaţa vo-lumului Fotograful de fulgere) ca ,,un poet adevărat, substanţial”, ce-şi asumă o ,,copleşitoare misie, fără să trădeze limbajul autentic al poeziei”.

Referinţele critice selectate sunt numeroase şi ele încep cu gândurile unor regretaţi poeţi şi maeştri: ,,cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia” (Grigore Vieru); ,,un reper imposibil de eludat al cul-turii, al istoriei şi al demnităţii naţionale” (Adrian Pău-nescu ); un reprezentant strălucit al,,şcolii de poezie de la Chişinău”(Ioan Alexandru) . Urmează apoi aprecieri

ale altor nume grele ale criticii literare româneşti, aşeza-te într-o ordine aleatorie: ,,o conştiinţă estetică moder-nă”, un ,,foarte bun avocat (nu numai înflăcărat, ci şi ra-ţional, elocvent) al cauzei naţionale” (Alex Ştefănescu, alt prieten al literaturii române de dincolo de Prut); poet situat între ,,neoromantism şi militantism” (Adrian Dinu Rachieru, unul dintre cei mai buni cunoscători ai aces-tui spaţiu literar, autor al unei antologii unice privind un ,,veac de poezie românească” de dincolo de Prut) .

Inclus în manualele din Basarabia (nu şi în cele din România, nedrept şi discriminatoriu), Nicolae Dabija figurează în prezent în câteva lucrări de referinţă impor-tante din ţară, parte din aceste prezentări fiind incluse şi în volumul de faţă. Al Cistelican creiona (în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români ) un profil de ,,misionar şi elegiac” ce ,,a transformat poemul într-o armă a re-naşterii naţionale”; Dumitru Micu îl numea (în Scurtă istorie a literaturii române, vol. 2) ,,virtuoz al unui grai de tonalitate moldavă domoală”, stăpânit de reverii şi de sentimentul sublimului (,,Haidem, iubito, iar la Capria-na/.../Clopotniţa pe deal miroase-a fulger”); Ion Rotaru îl vedea ca un Un poet modern (în O istorie a literaturii romîne, vol. 5), unul dintre ,,cei mai proeminenţi de azi” şi un ,,mare ziarist” comparabil cu Eminescu. De altfel este cunoscut faptul că în Basarabia cultul lui Eminescu este mai bine păstrat ca în interiorul ţării, Nicolae Dabi-ja, asemeni lui Grigore Vieru, dedicându-i unul dintre cele mai sensibile şi emoţionante poeme (,,Chiar acum când ninge pe Moldova/ Veste ne-a sosit din Cernăuţi/ că de-acolo Eminescu tânăr/ a pornit spre Chişinău des-culţ” – Întoarcerea lui Eminescu).

O serie întreagă de personalităţi ale vieţii literare şi culturale, academice basarabene, între care regizorul Ion Ungureanu, academicienii Petru Soltan, Mihail Dolgan, Gheorghe Duca, istoricul literar Ion Ciocanu, cercetăto-rii Ana Bantoş, Vasile Bahnaru, Nina Corcinschi, Iulian Filip, jurnaliştii Elena Tamâzlâcaru, Nina Josu ş.a., aduc

în prim plan alte faţete ale bogatei opere, nu numai po-etice ci şi epice, ziaristice, ştiinţifice, ale verbului ce a înaripat mulţimile stând în apărarea Limbii române, sau ale eseisticii de excepţie cu referire continuă la destinul tragic basarabean. Unul dintre cele mai emoţionante profiluri îl schiţează poetul cernăuţean, academicianul Vasile Tărâţeanu, numindu-l ,,caligraf fidel al sufletului de român înstrăinat” (,,Mă doare Bucovina ca o rană/ ce nu se mai tămăduie de-un veac” ).

Tudor Nedelcea, Theodor Codreanu, Viorel Di-nescu, Daniel Corbu, diplomatul Vasile Nanea, Catinca Agache, academicienii Victor Crăciun, Constantin Gh. Marinescu, prof univ, dr. Vasile Burlui încheie lista pri-etenilor din ţară, prezenţi, prin referirile critice, în acest volum omagial. ,,Poet profund, de o izbitoare moderni-tate şi o cuceritoare sinceritate ( ... ), Nicolae Dabija este unul dintre cei mai importanţi poeţi de limbă română ai ultimei jumătăţi de secol” – conchide Daniel Corbu .

Volumul se încheie, deloc întâmplător, cu studiul de-dicat de istoricul şi criticul literar Dan Mănucă roman-cierului Nicolae Dabija (Un roman al destinului uman, cu referire directă la Tema pentru acasă), în care sunt subliniate abilităţile de ,,constructor epic”, dramatismul, tragismul celor evocate, ce amintesc de Soljeniţîn (,,Pa-vilionul canceroşilor”).

O desfăşurare emoţionantă de fotografii, tot atâtea pagini de istorie literară basarabeană ilustrată, încheie rotund acest volum ce ne revelează imaginea unui poet ,,modern, cu o frapantă prospeţime a metaforei, ancorat în marea tradiţie a liricii româneşti, cât şi la realităţile tragice ale istoriei Basarabiei”, prozator, ziarist, eseist, patriot. O carte ce se va aşeza în raftul de sus al istoriei literaturii române generale contemporane, ca oglindă nu numai a unei personalităţii de excepţie, ci şi a unei felii de istorie basarabeană.

Prof. univ., dr. Catinca AGACHE

Vârstele timpului. Rodica OLTEANU

Legenda lui Icar. Rodica OLTEANU

6 Literatura şi arta Nr. 42 (3607 ), 16 octombrie 2014

Se ştie că poezia este o metaforă , adeseori transpusă imaginar pe hârtie. Și pictura este o metaforă, dar, spre deosebire de poezie, în ea nu mai poți interveni odată ce-ai finisat tabloul și l-ai expus la vederea publicului. Atât poezia, cât și pictura își au tainele lor, fiind decon-spirate de omul versat în creație. Poezia poate fi per-cepută de ochii și urechile omului, pictura doar ce văd ochii, dar, atât în poezie, cât și în pictură fără suflet este foarte greu să citești ceea ce-a transpus poetul și picto-rul pe hârtie și pe pânză. Și omul de creație nu poate fi sincer dacă nu-și aplică sufletul în ceea ce făurește el. Cititorul, ascultătorul, vizitatorul foarte ușor simte acest lucru. Privind și admirând tablourile artistului plastic din București Rodica Olteanu, expuse la Biblioteca Națională, imaginar volens-nolens am cunoscut şi unele date biografice ale distinsei pictorițe. Culorile vii, ochii îngândurați, privirile directe, transpunerea anatomică a configurațiilor corpului uman, vestimentația corporală și avalanșa de linii, colțuri, curbe , valuri și punctații vorbesc de la sine și despre anii dramatici ai copilări-ei, și despre viața personală și publică a pictoriței și, evident, despre căutările ei meditative în creația sa. Ochiul ager și profesionist de poet, regizor și pictor al distinsului Om de cultură Vasile Căpățână a de-conspirat valorile creative ale Rodicăi Olteanu, ca să-i

propună să-și aducă și să-și expună o parte din lucră-rile sale la Chișinău. Deschiderea expoziției ce a avut loc chiar în cadrul Cenaclului Literar Artistic IDEAL, sub președinția lui Vasile Căpățână, a trezit un viu inte-res pentru vizitatorii întruniți pentru a-i admira creația pictoriței Rodica Olteanu. Cu suflet și din suflet și-au expus părerile personale, analizându-i creația prota-gonistei seratei: Leonora Sâdnic, critic de arte; Mihai Mireanu, artist plastic; subsemnatul; Mariana Bahna-ru, artistă a poporului; Eugenia Ursu, impresar; Aura Revenco, ziaristă; interpreții Silvia Goncear, Daria Radu, Iulian Caranfil și Inga Lupu, care prin vocile lor cantabile au dat un colorit de note muzicale, interca-lându-le pe bune cu imaginile de pe pânzele expuse ale Rodicăi Olteanu. Iar de pe pânzele picturale „discutau” cu vizitatorii „Mihai Eminescu”, „Frederic Chopin”, „Vasile Căpățână”, „ochii sufletului”, „violonista”, „vestala”, „metamorfozele”, „ochiul lui Dumnezeu” și alte capodopere ale distinsului artist plastic Rodi-ca Olteanu. Acumulând o experiență bogată în calita-te de scenograf la filmele artistice „Munți în flăcări”, „1848”, „Sfârșitul nopții”, „Vara sentimentală”, „Cei care plătesc cu viața”, „Pădureanca”, „Flăcări pe co-mori”, „Maria Magdalena în Tranzistoria”, „Aveam 18 ani”; la filmele de scurt metraj: „Fără lumini de poziție”, „Secretul tinereții”, Visul lui Dănuț”, „Vârsta primelor iubiri”, „Opoveste adevărată”; la serialele de televiziune:„Lumini și umbre” ciclul I și II-27 epizoa-de, „Sighișoara, dialoguri medievale”- 7 episoade și la spectacolele de circ-decor, costume, „Carnavalul circu-lui” și la turneele interne și internaționale ale Circului București, Rodica Olteanu, absolvind cu succes Institu-tul de Arte Plastice din Cluj-Napoca, mai bine de patru decenii își valorifică măiestria picturală, participând la zeci de expoziții colective și personale din țară și de peste hotare. De lucrările pictoriței Rodica Olteanu au avut fericita ocazie să se bucure vizitatorii din Franța, Elveția, Israel, Maroc, Germania, Austria, Olanda, An-glia, Italia, Grecia și, evident, din orașele românești. Fără doar și poate că lucrările artistului plastic Rodica Olteanu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Ro-mânia și al Uniunii Cineaștilor din România,expuse la Biblioteca Națională, vor contribui vădit la nivelul cultural al tuturor vizitatorilor, care-i vor păși pragul și vor admira lumea culorilor, adusă de la București. De menționat faptul că această expoziție este a doua după cea a pictoriței Ecaterina Mihai din București, organi-zată și desfășurată cu concursul neprihănit al lui Vasile Căpățână, președintele Asociației Culturale IDEAL, București, și al lui Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naționale din Moldova. Este un început de bun augur, care, fără doar și poate, va fi urmat și de alte manifestări culturale de anvergură.

Ion CUZUIOC

Un cuvânt bun despre un apropiat al sufletului meuCâteva accente la Festivalul de Operăşi Balet „Maria Bieşu”

În acest an ediția a XXII-a a festivalu-lui titular a avut un motto neanunțat: „Ni-ciodată toamna nu fu mai frumoasă...”! Incredibila perioadă estivală a îmbrățișat evenimentul de importanță europeană de excepție, incluzând în repertoriu și participanți de excepție și ei – oaspeți și gazde. Afișierul a invitat spectatorul la adevărate seri de operă și balet, iubind și murind alături de protagoniști. Deschide-rea oficială a fost prefațată de ministrul Culturii Monica Babuc și prim-minis-trul Iurie Leancă, sub egida căruia și s-a desfășurat festivalul, susținută cu brio de spectacolul „Traviata” de G. Verdi. Cele trei excepționale voci din distribuția soliștilor – soprana Mariana Bulicanu (Violetta Valeri), tenorul Igor Țurcanu (Alfredo Germont) și baritonul Vladimir Dragoș (Giorgio Germont), urmați în alte roluri de Liliana La-vric, Valeriu Cojocaru, Viorel Zgardan, Anastasia Apreutesii, Vladimir Zaklikovski, Vitalie Cebo-tari, Gheorghe Barbanoi, precum și dirijorul Mir-cea Holiartoc din România, au menținut înaltele cote interpretative ale capodoperei verdiene cu premiere, absolută la 6 martie 1853 la Veneția, 12 octombrie 1962, la Chișinău și, tot aici, premiera versiunii curente – la 30 decembrie 1978.

Baletul „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski a readus pe meleaguri natale pe Dinu Tamazlâcaru și pe ucraineanca Iana Salenko, născută la Kiev și cu studii la Donețk, ambii soliști ai Teatrului de Operă și Balet din Berlin. Acest tandem a adus în scenă un alt nivel al baletului, poate în premieră la Chișinău. Astfel Odetta – Odillia și Prințul Sieg-fried au oferit, concomitent, și un original master class pentru viitorii balerini, care reacționau cu aplauze, ovații și strigăte de bucurie la momente-le-cheie de înalt sau superior pilotaj – iar în Ma-rea Artă notele acute sau grave, inflexiunile, pașii de dans zboară la mare altitudine împreună cu interpreții și spectatorii... Evoluarea unuia dintre cei mai expresivi balerini din lume – solistică, în ansamblu și în duet cu egala ca valoare a sa parte-neră, a fost una de zile mari și de mare prestație, excepțională... Au completat feeria din scenă: Mihai Cersac, Eugeniu Tcaci, Svetlana Ivanenco, Dorian Cernolev, mulțimea de prezențe și nume în distribuția spectacolului-poveste, cum ar fi dansa-torii din „pas-de-trois”, „lebedele mici”, „lebedele mari”, „miresele”, în dansurile spaniol, napolitan, ungar, polonez și de dirijorul Alexei Baklan din Ucraina, care dansa la pupitru!!! E momentul să accentuăm că acest balerin a... debutat cam târziu

la festival, pe scena de acasă! Și nu din cauza că nu ar fi fost disponibil, nu s-ar fi găsit posibilități de participare...

S-a întâmplat să dau prioritate baletului pe parcursul ediției recente. Așadar, „Giselle” de A. Adam: la pupitrul dirijoral fiind Victor Ploskina – așa, cu a final, își scrie numele renumitul diri-jor din Belarus; în distribuție i-am admirat pe soții Cristina (Giselle) și Alexei Terentiev (prințul Al-bert), pe pădurarul Hans (Alexandru Bălan), în-drăgostit de fata sărmană din opera titulară... Due-tul de aur, cum sunt apreciați soții Terentiev, a fost acompaniat de colegii, tot de aur, din trupă: Tama-ra Tiurina, Dorian Cernolev, Svetlana Ivanenco, Dumitru Lisitcenco... Și evoluarea lor, tradițional, se bucură de înaltă apreciere în inima spectato-rului – și subliniem că soliștii-oaspeți și soliștii-gazde sunt posesori a celor mai înalte distincții și premii internaționale, câștigate la concursuri de specialitate în diferite colțuri ale lumii, pe scene importante, unde arta și prestația este apreciată la justa ei valoare.

Nivelul constant înalt al școlii naționale de ba-let este susținut și în „Don Quijote” de L. Minkus. Oaspeții din Ucraina, Maria Poliudova (Quiteria) și Vladimir Statnâi (Basilio), precum și Dorian Cernolev (Don Quijote) și Eugeniu Tcaci (San-chio Panza), un alt original și excepțional duet, au reușit să ne inspire suflul epocii și să ne... tele-porteze în acțiunea celebrului roman a celebrului Cervantes! Și toate astea și cu ajutorul scenogra-fiei și costumelor, respectiv, Veaceslav Ocunev și Irina Press!

Opera „Bal mascat” de G. Verdi a triumfat prin contribuția excepțională a gazdelor scenei festivaliere prin distribuție de acasă, cum ar veni: tenorul Mihai Munteanu în rolul înflăcăratului în-drăgostit Riccardo, soprana Ghiulnara Răileanu,

Amelia, baritonul Vladimir Dragoș, în rolul soțului ofensat Renato... Ta-tiana Busuioc, Valeriu Cojocaru, Viorel Zgardan, Mariana Bulicanu, Ivan Cvasniuc, Anatol Arcea, Iurie Stamati, dirijorul Nicolae Dohotaru... Ținuta minunată, excepțională învălu-ia lumea interioară înaltă, elegantă a îndrăgostitului Riccardo, domina prin inflexiuni tandre, ademenitoare apoi, pe parcurs, prin cele durute, tragice, dar pline de demnitatea inimii care iubește. Tensiunea clasică a liniei de subiect, calitățile profesionale indivi-duale ale protagoniștilor au fost răs-plătite cu aplauze, ovații, buchete de flori... Spectacolul ar fi o altă culme

calitativă în repertoriul festivalier, dar foarte im-portant este să recunoaștem că toate spectacolele au fost de o aleasă ținută scenică și valorică, iar spectatorii au frecventat cu fidelitate și au umplut până la refuz sala!

Nivelul foarte înalt al ediției a XXII-a a Festi-valului a fost diriguit de Ministerul Culturii (Mo-nica Babuc), de Uniunea Muzicienilor (președinte Aurelian Dănilă) și susținut greul lui, ca de obicei, de deosebita Trupă a Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” (director general Ion Grosu), de a sa Orchestră Simfonică. Printre înalții oaspeți și participanți – dirijorul Alexandru Samoilă a re-prezentat Ucraina, mezzo-soprana Agunda Kulae-va și tenorul August Amonov, Rusia, soprana Olga Perrier, Franța, tenorul Giorgi Meladze, Spania, dirijorul Gheorghe Stanciu, România... Și soliștii Operei noastre: soprana Elena Gherman, solista de balet Anastasia Homițcaia, baritonul Boris Mate-rinco, soprana Rodica Picireanu, baritonul Petru Racoviță, soprana Irina Vinogradova, cu toții evo-luând în „Carmen” de G. Bizet, „Turandot” de G. Puccini și „Dama de Pică” de P.I. Ceaikovski. Tru-pa de balet și Corul Operei, precum și Echipa Or-ganizatorilor, că impresionantul Festival de Operă și Balet „Maria Bieșu” a devenit, iată, o verita-bilă Academie de Arte Frumoase, năzuită, zidită și consolidată de-a lung de ediții, în scena căruia oaspeții lui de valoare și trupa excepțională își de-monstrează potențialul artistic, de cele mai multe ori de unicat, face schimb de experiență, leagă pri-etenii și trainice, edificatoare colaborări, festival care ne-a „adus în Europa” încă de la debutu-i. E ceea ce și-a dorit, de fapt, regretata și irepetabila Maria Bieșu.

Elena TAMAZLÂCARU

Alexandru Balanici – 60 de ani

Scriind cărţi despre localităţi şi facultăţi, intru în contact cu sute de „curriculumuri vitae”. Şi cu tot atâtea zile de naştere. Şi cu zile ale deceselor, care, din păcate, conform dialecticii, se înmulţesc.

Vinerea trecută, în campusul uni-versitar bălţean, îl întâlnesc pe un vechi cunoscut, care mi se tânguia că, uite, a dorit să-l felicite pe Alexandru Balanici cu prilejul zilei de naştere, dar uşa biroului său era încuiată. Ple-case într-o deplasare. Revin acasă, răsfoiesc cartea Facultatea de Ştiinţe Reale, ajung la pagina 137 şi aflu că Alexandru Balanici s-a născut pe 11 octombrie 1954 în satul Ustia, raionul Glodeni. A împlinit deci 60 de ani. E un jubileu copt, prevestind altele răs-coapte.

Reproduc esenţa textului curricular. A absolvit Facultatea de Fizică şi Matematică a Institutului Pedagogic de Stat Alecu Russo din Bălţi, diplo-mă de merit. Apoi a urmat Universitatea Tehnică N. Bauman din Moscova. Ulterior a devenit conferenţiar, doctor în ştiinţe tehnice. A deţinut funcţiile de şef de catedră, prodecan, decan. În prezent este prim-prorector, prorector pentru activitatea didactică la Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi. S-a învrednicit de Ordinul Gloria Muncii.

Prim-prorectorul actual s-a transformat într-un element deranjant şi inco-mod pentru indivizii nedisciplinaţi. Ca şi colegii săi de generaţie, trecuţi prin beneficul sistem dictatorial şi disciplinar al învăţământului sovietic, sunt si-gur, el suferă. Este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să reinstalezi dis-ciplina în condiţiile contemporane cu democraţie anarhică. Ca şi cum ai dori să schimbi lucrurile în bine, rămânând, concomitent, legat de mâini şi de picioare. Când calitatea corpului didactic a scăzut vizibil pretutindeni, când politica mioapă a guvernanţilor a declanşat ploaia cu universităţi în toate mahalalele, când şcolile rurale dispar cu tot cu sate, când tineretul părăseşte ţara spre meleaguri străine cu mai multă pâine, trebuie să fii un romantic total orb ca să mai crezi în implementarea unui program serios. Provenit din profilul real, Alexandru Balanici nu are nicio tangenţă cu romantica, fiind pur pragmatic. De aceea intuiesc că în forul său interior prim-prorectorul suferă crunt.

Pe prima pagină a cărţii Facultatea de Ştiinţe Reale e specificat că Ale-xandru Balanici a iniţiat apariţia enunţatului volum. La noi e puţin să for-mulezi o idee. Dacă ai lansat-o, nu-ţi fie cu bănat, tu însuţi porţi răspundere şi de aspectul financiar. M-am bucurat enorm că prim-prorectorul a depistat, relativ uşor, cinci sponsori, absolvenţi ai facultăţii, venindu-i în ajutor. Al şaselea sponsor s-a numit însuşi Alexandru Balanici. Al şaptelea – grupul Draexlmaier SRL. Ultimul binefăcător – Universitatea Alecu Russo.

Pe unul dintre sponsori îl cheamă Valeriu Tarasov, promoţia 1971. Vorbi-tor a două limbi. Mamă – moldoveancă, tatăl a găsit-o aici venind din părţile Orlovului. În anul 1996 a sponsorizat medalia Altorelieful „Ion Creangă” din serialul Eminescianei. În curând va apărea în variantă rusă, din banii proprii, şi cartea Facultatea de Ştiinţe Reale. Iată că iniţiativa lui Alexandru Balanici s-a adeverit molipsitoare. Păcat că facultatea nu are şi absolvenţi chinezi sau japonezi.

În rest – perseverenţă. De data asta îl iertăm că a plecat, întâmplător, în deplasare. La jubileul următor prezenţa sărbătoritului va fi obligatorie. În caz contrar,... se vor isca probleme. La mulţi ani!

Valentina Priţcan – 50 de ani

De bine ce Alexandru Balanici a îm-plinit 60 de ani, imediat, a doua zi, a hotă-rât să se nască şi Valentina Priţcan. Ce-i drept, cu jumătate de secol în urmă. De patru ani funcţionează ca prorector pen-tru activitatea ştiinţifică şi relaţii inter-naţionale. Până a ajunge la Pedagogicul bălţean, a studiat la Şcoala Pedagogică din Călăraşi, beneficiind de diploma de merit, după care s-a înscris la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie Preşcolară, absolvind-o de asemenea cu aceeaşi di-plomă de culoare roşie. A funcţionat ca şefă de catedră, decan al Facultăţii de Pedagogie, Psihologie şi Asistenţă Socială până a ocupa respectivul post de prorector.

Valentina Priţcan este adorată şi apreciată de studenţi – indiciu substan-ţial în cotidianul cadrului didactic. Îşi cunoaşte perfect obiectul. Posedă darul elocinţei. Psihologia ei se îmbină armonios cu vocaţia în metoda predării. E bună la suflet. Mereu stăpânită de un calm imperturbabil, se enervează, de asemenea, liniştit.

Uneori bunătatea ei – se creează impresia dintr-o parte – depăşeşte limita, intrând în faza inflaţiei. În activitatea cotidiană priveşte preponde-rent spre segmentul pozitiv. Fireşte, îl cunoaşte inclusiv pe cel negativ, dar evită să-l confrunte drastic, pe teren deschis. Prorectorul Priţcan este făcut pentru o civilizaţie impecabilă sub toate aspectele. Societatea basarabeană se abate enorm de la spaţiul perfecţiunii. Şi spaţiul occidental, pe care-l apoteozăm frecvent şi exagerat, conţine destule carenţe. Mai ales la capi-tolul moralitate. În anumite situaţii, când persistă necesitatea de a combate relele din mediul ambiant, i-aş recomanda prorectorului să fie mai impla-cabilă, fără pic de toleranţă. Nu-mi aprind paie-n cap, ştiu cu siguranţă, ea îmi va respinge sfatul, rămânând fidelă felului său de a fi.

Unii colegi o înţeapă camaradereşte. Chipurile, ar fi un prorector turist. Mi-e greu să concretizez cât timp într-un an se află în deplasări de servi-ciu peste hotare. Dar, recunoaştem, nu se întoarce acasă cu mâinile goale. Aduce valori – palpabile şi morale. E stabilă în relaţii prieteneşti. Dacă te cerţi cu cineva, caut-o pe Valentina Priţcan, discută vreo zece minute cu dânsa şi te vei calma, de parcă ai înghiţit o pastilă benefică.

Ca şi precedentul protagonist, prorectorul Valentina Priţcan a iniţiat o carte, apărută în 2013, cu un titlu mai lung – Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Arte / Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială. Greu de ghicit cum s-a descurcat cu banii, pentru că n-a avut sponsori. Faptele bune la noi trec oarecum intenţionat neobservate. Fiindcă sunt rare. Chiar rarisime. Posibil, pe undeva zvâcneşte invidia şi nepăsarea anturajului. Ca deducţia mea să nu pară o simplă şi banală adunătură de sunete, întreb cu voce răsunătoare: Câţi prorectori (sau decani) în Republica Moldova au devenit mecenaţi (sau iniţiatori) ai cărţilor despre istoria facultăţilor natale? Ridicaţi mai sus mâinile, căci stau prea departe de voi şi nu văd. Indiferent că substanţa din adevăr e pozitivă sau negativă, acesta deranjea-ză, în egală măsură, în ambele cazuri.

De când există Universitatea bălţeană, Valentina Priţcan se adevereşte cel mai calm şi mai cuminte prorector. Fără zgomot, în linişte şi pace, anii i s-au adunat în ghemul vârstei, anunţându-i semicentenarul. E mult? E puţin? Uşa destinului, fără geamuri, şade ermetic închisă. Riscant să o deschizi. Multă sănătate mai departe!

Iulius POPA (ppiulius@yahoo.com

TOAMNA JUBILEELOR PRORECTORALE

Rodica Olteanu: O viaţă în culori!

Ochii sufletului

E toamnă, şi galbene frunze Dansează uşor în calea mea, Şoptindu-mi, cu roua pe buze, Că inima ta înspre mine nu poate zbura.

Refren:Îndreaptă cărările tale senine Sub steaua ce arde atât de frumos, Sub raza cea blândă, prin foşnet de frunze, Să creştem o casă cu suflet luminos.

E toamnă, pe drum se aşterneO plapumă grea de culori,Şi codrul haina şi-o pierde,Încearcă de-o-mbracă şi vino la mine în zori.

E toamnă, lumina apasăŞi vântul adie încet.Amurgul devreme se lasă,La geamuri cad fulgi,Iar eu stau, tot mai stau, te aştept.

E toamnăMaria TOFAN-BÂLICI

La baza oricărui eveniment notabil se află un om dotat intelectual şi managerial să-l înfăptuiască. La Craiova, s-a desfă-şurat, în 2014, ediţia a-II-a a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”. Dacă ediţia I a trezit unele suspiciuni pri-vind mondializarea poeziei la Craiova, iată că actuala ediţie confirmă, iar titlul festivalului nu este deloc pompos, întrucât participanţii – poeţi reprezentativi – vin din cele patru zări, din ţări apropiate sau depăr-tate: Hanane Aad (Liban); Adonis (Franţa); Mamta Agarwal (India); Hai An (China); Slavco Almăjan (Serbia); Ioan Baba (Ser-bia); Attila F. Balázs (Ungaria/Slovacia); Ataol Behramoglu (Turcia); Vincenzo Bianchi (Italia); Vladas Braziũnas (Litua-nia); Cătălin Bordeianu (România); Nicole Brossard (Canada); Ding Cheng (China); Nicolae Dabija (R. Moldova); Germain Droogenbroodt (Beligia/Spania); Laura Garavaglia (Italia); Mend-Ooyo Gombojav (Mongolia); Michael Harlow (Noua Zee-landă); Gaetano Longo (Italia); Yang Tae Min (Coreea de Sud); Knut Ødegard (Nor-vegia); Justo Jorje Padrón (Spania); Sreten Perovic (Muntenegru); Milan Richter (Slo-vacia); Amadou Lamine Sall (Senegal); Veaceslav Samoşkin (Federaţia Rusă); Jüri Talvet (Estonia); Nedeljko Terzic (Serbia); Yu Yu (China); Peter Waugh (Anglia).

Festivalul este organizat sub egida Fundaţiei Europene „Mihai Eminescu” şi a Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, ambele din Craiova, condu-se de universitarul Ion Deaconescu, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul local Craiova, Consiliul Judeţean Dolj, Institu-tul Cultural Român, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” şi Clubul Anthares Trieste.

Dar cine este Ion Deaconescu? Gor-jean de sorginte, născut la 7 martie 1947, este absolvent al Filologiei bucureştene, unde şi-a susţinut, în 1983, şi doctoratul cu teza Proza română şi iugoslavă în context european; încă de acum, poetul, prozatorul, eseistul şi traducătorul Ion Deaconescu şi-a arătat vocaţia spre literatura universală. La Universitatea din Craiova urcă toate trepte-le ierarhice, ajungând profesor universitar în 1997. Este trimis ca lector de limba, cul-tura şi civilizaţia română la universităţile din Skoplje, Novi Sad, Belgrad, în spaţiul ex-iugoslav desfăşurând o intensă activita-te editorială: publică vol. Strigătul memo-

riei (1985, în macedoneană), Mască pentru voce (1987, în sârbă), reuneşte poeziile de la Festivalul de la Struga în antologia Poezie şi umanitate (1986), călătoreşte în Europa, se întâlneşte cu marii scriitori ro-mâni din diaspora, de unde rezultă volumul de interiviu cu Emil Cioran, Dacă m-aş fi aruncat în Sena (2000), şi eseul Cioran sau mântuirea prin negare (2004). Este autor a numeroase volume de poezii şi al Antologi-ei poeziei europene contemporane (2011), traduce în limba română din poezia lumii (Mimmo Morina, Eugenio de Andrade, Ka-rol Wojtyla-Papa Ioan Paul al II-lea etc.), participă la marile congrese mondiale de poezie (Congresul Organizaţiei Mondiale a Poeţilor, sub preşedinţia lui Leopold Sédar Senghor, 1991, „Viitorul scriitorului – Eu-ropa de după căderea zidului Berlinului”, 1991, „Congresul Mondial al Poeţilor de la Sintra-Portugalia”, 1995, „Omagiu lui Luis Camões”, Portugalia, 1999 etc.), primeşte premii internaţionale, este tradus în limbi de circulaţie internaţională, este apreciat de personalităţi române şi europene.

După atâtea preumblări spirituale la congrese mondiale ale poeţilor, Ion Dea-conescu s-a gândit să aducă la el acasă, la Craiova, pe unii din marii poeţi ai lumii contemporane. Şi, astfel, Craiova s-a trans-format pentru trei zile în capitala mondială a poeziei.

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” (Craiova, 16-18 septembrie, 2014) nu s-a rezumat la prezentarea invi-taţilor şi a poeziei acestora, în somptuoasa sală a oglinzilor de la Muzeul de Artă. Au fost decernate premiile anuale ale Aca-demiei Internaţionale „Mihai Eminescu” unor personalităţi cu reale contribuţii în varii domenii. Marele premiu pentru po-ezie a fost acordat lui Mend-Ooyo Gom-bojav, preşedinte al Academiei Mondiale de Arte şi Cultură din Mongolia (a primit din partea Institutului Cultural Român şi un cec în valoare de 1500 de euro), cele două premii speciale pentru poezie au fost acordate lui Amadou Lamine Sall şi Nicole Brossard. Aceştia au primit câte o statuetă de argint realizată de sculpto-rul Vicenzo Vianghi, în valoare de 3000 de euro, şi un tablou oferit şi realizat de pictorul Constantin Mihalache.

Au mai primit premii pentru exce-

lenţă în cultură: Primăria Craiova, Consiliul Jude-ţean, Muzeul de Artă, actorii Ho-raţiu Mălăele şi Emil Boroghină, solistul Gh. Ro-şoga, juriştii Toni Greblă şi Gh. Avornic, sociologul Cătălin Bordeianu etc.

La Opera Română Craiova, sub ge-nericul „Meridiane lirice”, actorul Emil Boroghină a recitat din creaţia eminescia-nă, momentele muzicale fiind susţinute de baritonul Ioan Cherata şi cvartetul „Lyrica” al instituţiei craiovene gazdă. „Dialogurile poetice şi muzicale” au fost realizate cu so-listul Gh. Roşoga, Corina Stănescu (pian) şi Octavian Gorun (vioară).

După primirea invitaţilor de către pri-marul Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, oas-peţii, dar şi mulţi creatori locali, au parti-cipat, la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, la incitantul simpozion internaţional Poezia în era internetului, moderat de Milan Richter şi Jüri Talvet, precum şi la lansarea Antologiei Poeziei Universale de astăzi, a vol. Fereastră cu oglindă de Nedeljko Terzic, Nori mari de Veaceslav Samoşkin şi În fiecare, doar un suflet de Sreten Perovici.

La restaurantul Minerva (celebru prin arhitectură şi prin personalităţile găzdui-te), poezia şi muzica au făcut casă bună cu mâncarea oltenească. Ultima zi a fost de-dicată vizitării salonului „Constantin Brân-cuşi” de la Muzeului de Artă (aflat încă în restaurare), a Complexului Brâncuşi de la Târgu Jiu, a expoziţiei de pictură Constan-tin Mihalache, după care au fost acordate placheta şi diploma de participare la ediţia a II-a a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” (Craiova, 16-18 sep-tembrie 2014).

O manifestare de avergură internaţio-nală, menită „să reabiliteze scrierea poezi-ei mondiale” (Nicoale Dabija) şi să fie scut „de apărare a demnităţii umane” (Justo Jorje Padron), care face cunoscut lumii un colţ de ţară numit Oltenia şi aduce Craiovei puncte notabile spre obţinerea titlului de capitală culturală europeană. Regretabilă absenţa scriitorilor craioveni.

Tudor NEDELCEA

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”ediţia a-II-a

7Literatura şi arta Nr. 42 (3607), 16 octombrie 2014

P O E M U L A L B A S T R U

Virgil Mândâcanu: Stimată doamnă Galina Martea, vă urmă-resc cu atenţie poezia şi studiile economice, în special în manage-mentul educațional al instituţiilor de învăţământ. Eu, care activez

timp de 60 de ani în învăţământ, sunt uimit de fap-tul cum reuşiţi, de la distanţă, să vedeţi mult mai bine problemele cu care se confruntă Republica Moldova, în special în domeniul învăţământului, cum reuşiţi să înţelegeţi şi să ştiţi care-i calea cea mai dreaptă pentru noi. Probabil, dorul de Acasă şi cunoaşterea profundă a experienţei ţărilor europene vă alimentează cel mai mult. Managerii noştri vizitează ţările lumii în lung şi în lat, dar, venind acasă, nu vor, sau nu ştiu să spună, cum ar trebui să fie remodelat procesul instructiv-edu-cativ din țară pentru a fi competitiv în plan național și mondial?

Galina Martea: Cred că acei manageri conștientizează

realitatea lucrurilor pe care o văd în afara țării. Însă, reve-nind în țară, își pierd curajul de a spune ceva clar și cum decurg lucrurile în altă parte, și în așa mod le este mai con-venabil să urmeze calea de administrare a unei instituții pe principii demodate, care nu se bazează pe concurență, cerere și ofertă. Pentru a face o schimbare radicală într-un domeniu oarecare este nevoie în primul rând de mare cu-raj și ambiție, bazate pe transparență și echitate. În cazul dat, managerii (în general) sau conducătorii instituțiilor de învăţământ din țara noastră trebuie în primul rând să-și perfecționeze modul de conduită și comportament, vizi-unea prin gândire și modul de a vedea lucrurile din lu-mea care-i înconjoară, modul de comunicare cu publicul (angajații, elevii). La acest capitol atât de sensibil și fra-gil care încă există în țara noastră, urmează doar de spus: „jos orgoliul, aroganța și incompetența, daca vrei sa fii un bun manager”. Ulterior, trebuie de menționat o altă latură: „că un manager de calitate este acel care este preocupat în totalitate de problemele comunității pe care o adminis-trează”. Totodată, aș menționa că un manager de școală trebuie să fie un Om al transparenței și corectitudinii în toate acțiunile întreprinse; un bun pedagog și un conducă-tor competent, calificat; un bun prieten al elevilor care să dea dovadă de respect reciproc, astfel formând echilibrul etic și echitabil dintre manager-pedagog-elev și corelația obiectivă dintre cultură-valoare-educație-personalitate-identitate. Iar schimbarea în procesul instructiv-educativ din țara noastră va avea loc numai atunci când interesele managerilor vor fi cele publice. Sunt sigură că aici vor fi comentarii dure din partea managerilor, spunând că sa-lariile sau veniturile lunare sunt prea mici pentru munca depusă. Da, sunt de acord și cunosc foarte bine care este situația reală din domeniu. Dar, dacă vrem să fim în pas cu lumea civilizată, atunci trebuie să facem și sacrificiile respective o perioadă de timp pentru a produce efectele pozitive în schimbarea adevarată de care se vorbește mult și urmează în continuare.

V.M.: Teoretic, știm și înțelegem cu toții că o soci-etate se dezvoltă pe fundalul științei pedagogice și ni-velului de evoluție a sistemului de învăţământ. Însă în realitate, în țara noastră, lucrurile decurg complet în alt mod. Statul nu conștientizează corect care este ro-lul autentic al omului și al sistemului de învăţământ în societate, şi nici nu le acorda acestora atenția cuvenită. Care ar fi argumentele, în viziunea Dvs.?

G. M.: Da, într-adevar, dezvoltarea unei societăți se bazează în mod direct și indirect pe știința pedagogiei, domeniu și proces de formare a ființei umane și a fenome-nelor educaționale. Pedagogia, fiind știința și domeniul de instruire a ființei umane, este și exprimă în sine conținutul determinismului social cu fenomenele educaționale, con-cepute ca proces de formare a individului atât pentru pro-pria persoană, cât și pentru propria societate. Educația omului este funcția pe care trebuie să o îndeplinească atât natura proprie a ființei umane, cât și comunitatea prezentă în viața acestuia. Procesul educațional, cu reguli concrete în acțiuni, prin mișcarea evolutivă reformează și schimbă comportamentul individului și al societății, astfel formând valorile în raport cu cerințele și necesitățile existente ale timpului. În activitatea de formare și instruire a omului în- În activitatea de formare și instruire a omului în-În activitatea de formare și instruire a omului în-tr-un mediu social urmează a fi prezenți diverși factori cu rolul de a contribui considerabil la procesul educațional și al tuturor fenomenelor educaționale. Diversitatea factori-lor ce contribuie la procesul educațional într-un mediu so-cial sunt actorii societății, precum – școala sau unitatea de învățământ, societatea în cauză, statul, familia, instituțiile și întreprinderile interesate în promovarea procesului de educație și instruire, centrele bisericești. Iar relația din-tre „școală – societate – stat” trebuie sa fie rolul esențial

și factorul primordial în dezvoltarea unui sistem real de instruire și educație. Educația omului nu poate fi efectu-Educația omului nu poate fi efectu-ată separat de societate, deoarece ambele au un anumit scop, și anume de a obține cât mai multe beneficii comu-ne. Atât omul, cât și societatea își au menirea de a ridica calitatea vieții, nivelul de cultură și civilizație, remode-larea intelectului uman – rezultat al unei bune instruiri și al unui bun nivel de educație. Dezvoltarea unui sistem bazat pe educație și instruire are nevoie de susținerea și ajutorul permanent din partea statului, organ care își exer-cită controlul și autoritatea asupra societății cu individul din cadrul acesteia. Sistemul de învățământ care a fost, este și va fi mereu mișcarea continuă cu rolul de a edu-ca și instrui omul - este centrul cultural și intelectual al oricărei societăți și al oricărui stat. Tinând cont de aceas-tă importantă valoare a sistemului de învățământ, orice stat cu societatea respectivă urmează să respecte și să contribuie cu demnitate la acțiunea de valorificare a procesului de instruire, care este imaginea reprezentati-vă a identității naționale și de identitate a personalității individului. În acest proces reprezentativ cu privire la identitatea și personalita-tea omului și a societății se distinge acțiunea ce carac-terizează domeniul de ac-tivitate, și anume sistemul de învățământ, care produce noțiunea de “identitate” și de “personalitate”. Personalita- Personalita-Personalita-tea și identitatea sunt noțiuni și valori ce aparțin ființei umane.

Probabil persoanele cu funcții publice ce administrează R. Moldova nu cunosc în-deajuns înțelesul deplin al formulei prin care se realizează știința pedagogică, ca proces de formare a ființei umane. Ulterior, în aceleași condiții, unitatea de învățământ nu este recunoscută ca valoare a societății. Aici își spune cuvântul ferm care este nivelul de dezvoltare, cultură și intelect al persoanelor cu funcții publice în stat.

V.M.:În viziunea Dvs., care ar fi aspectele princi-În viziunea Dvs., care ar fi aspectele princi-pale și cine este propagatorul de bază într-o societate în dezvoltarea personalității și identității naționale? Sistemul de învățământ este o personalitate sau doar un domeniu, care își face pur și simplu funcția într-o societate?

G. M.: Instituția de învățământ sau școala a fost, este și va fi mereu acel mediu social în care crește, se dezvoltă, se educă și se instruiește omul. Pentru a atinge nivelul corespunzător de educație și instruire omul-copilul are nevoie de multă învățătură, are nevoie de multă atenție din partea școlii și a cadrului didactic, are nevoie de multă autonomie și de relații socio-umane necesare comunicării cu mediul social, care să-i dezvolte personalitatea și iden-titatea. Aici trebuie să-și spună cuvântul comportamentul cadrului didactic, care este îndrumătorul și propagatorul ideilor despre identitatea personalității și identitatea si-stemului de învățământ în societate. Rolul acestuia este de a cultiva și a transmite la copii esența valorilor, expri-mate de personalitatea și importanța factorului uman în societate. Prin această acțiune, profesorul şi unitatea de învățământ trebuie să promoveze mottoul cu referire la “identitatea educației școlare, parte esențială a sistemului de valori”. Identitatea educației școlare este realitatea prin care se identifică procesul de instruire, climatul instituției, cultura educațională și totodată este acțiunea și rolul școlii de a ajuta individul să-și dezvolte propria personalitate și identitate. Școala, ca identitate a societății, exprimă mi-siunea prin care se dezvoltă factorul uman, prin care se dezvoltă personalitatea.

În viziunea mea, sistemul de învățământ în realitate produce două identități. Prin educație se dezvoltă iden-titatea națională, iar prin calificarea profesională se dez-voltă economia națională sau, mai bine zis, identitatea economiei naționale. Atât educația, cât și calificarea sunt domeniile esențiale, care urmează a fi apreciate în aceeași

măsură și la justa lor valoare. Ca rezultat, personalitatea ființei umane se manifestă prin educație și profesionalism, calități acumulate în instituția de învățământ. Deci, și rolul profesorului și al unității de învățământ în societa-te este acțiunea prin care se formează personalitatea cu identitatea omului. Profesorul cu unitatea de învățământ este principalul element care contribuie la formarea capi-talului uman, care este și resursa prioritară în dezvoltarea unei societăți. Prin intermediul sistemului de învățământ învățătorul este persoana care influentează și reglează societatea în dezvoltare. Iar managerul unităţii de învăţă-mânt este coordonatorul şi mânuitorul tuturor proceselor din acest domeniu, care implementează metode perfor-mante de administrare şi realizează regulile de joc în pas cu schimbările şi cerinţele impuse de societatea contem-porană mereu în creștere.

V.M.: De ce țările dezvoltate ale Occidentului tind mereu spre perfecțiune cu accentul de a dezvolta tot mai mult personalitatea omului prin intermediul sis-temului de învățământ? Care sunt metodele ce contri-buie pozitiv la formarea personalității cu identitatea respectivă?

G. M.: Formarea personalității prin educație și instru-ire cu identitatea corespunzătoare este acțiunea esențiala a unei societăți bazate pe echitate, respect și transparență. Iar acțiunea prioritară a unui sistem de învățământ, parte componentă a societății, este de a forma omul în limi-ta valorilor axate pe intelect, personalitate, identitate. Existența evolutivă al acestora poate fi viabilă și durabilă în timp doar într-un mediu social sănătos, plasat în para-metrii corespunzători de dezvoltare a intelectului uman cu necesitățile reale ale vieții. Prin intermediul cerințelor și necesităților reale ale existenței, ființa umană cu capa-citatea de a gândi și a înțelege sensul și legătura fenome-nelor din lumea înconjurătoare este capabilă să dezvolte natura lucrurilor până la limitele maxime ale valorilor. Valoarea, ca expresie și imagine a unei societăți, este re-ca expresie și imagine a unei societăți, este re-expresie și imagine a unei societăți, este re-alitatea unei țări prin care se dezvoltă omul cu propria personalitate și cu propria identitate. Identitatea și per-sonalitatea acestora își exprimă comportamentul adecvat, format prin sistemul calitativ de instruire și educație, recunoscut atât la nivel național, cât și nivel mondial. Ţările din Vestul Europei, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă au conștientizat faptul că o cultură auten-tică poate fi obținută doar prin intermediul sistemului de învățământ, centrat doar pe identitatea reală a societății și a factorului uman, recunoscută ca valoare supremă a națiunii. Pentru această valoare supremă a națiunii, so-cietatea țărilor respective muncește și depune tot efortul pentru a obține rezultatele dorite. În acest scop sunt an-trenate toate principiile moderne de educație și instruire și în același timp sunt implicate practic toate instituțiile și întreprinderile din cadrul țării, interesate de procesul evo-lutiv al școlii. Statul, autoritate publică a societății, este actorul principal interesat în dezvoltarea sistemului de învățământ, domeniu prioritar. Învăţământul în Occident este acea forță, care determină importanța omului în soci-etate. Totodată, profesorul cu unitatea de învățământ este principalul element care contribuie la formarea capitalu-lui uman, resursă prioritară în dezvoltarea societății. In-

struirea centrată pe spiritul creator și de organizare al elevului, pe dez-voltarea gândirii logice, pe capaci-tatea de independență și autonomie, pe criteriul de responsabilitate per-sonală, pe comunicarea adecvată și unitatea dintre elev-profesor, pe cooperarea benefică cu rezultate pozitive dintre părinte-elev-învățător, pe personalitatea cadrului didactic în relațiile cu personalitatea elevului – toate acestea pun bazele concepției de identitate a personalității cu lumea și realitatea înconjurătoare. În țările respective, evalu-area elevilor se produce în raport de propria evoluție și propriul scop raportat la instruire. Asistența și sprijinul social acordat fiecărui copil include activitatea întregii comunități pedagogice, inclusiv managerul instituției, și nu în ultimul rând al psihologilor, consilierilor pen-tru educație, logopezilor. Conținutul și esența instruirii școlare înseamnă a efectua acțiuni de sine stătător și a fi responsabil pentru toate acțiunile realizate atât în ca-drul școlii, cât și în afara ei. Elevul este privit ca o va-loare a societății, iar conținutul ei se reduce la conceptul că: „orice inițiativă a elevului este o acțiune, iar orice acțiune este o realizare”. Sub aceeași formulă, atitudinea constructivă din partea statului și a întregii societăți tinde mereu spre obiectivul comun – de a dezvolta personalita-tea și identitatea elevului și a unității de învățământ.

V.M.: Stimată Doamnă, cum priviți predarea reli- Stimată Doamnă, cum priviți predarea reli-giei în școală?

G. M.: La acest capitol aș aduce următoarele consta-tări. Mai mult de jumătate din țările membre ale Uniunii Europene (18 din 27) acceptă predarea religiei în școli, ca obiect obligatoriu de studiu, în special în clasele pri-mare. Predarea acestui obiect are loc în școlile de stat și este mai mult orientate spre cunoașterea istoriei religii-lor, originea lor. Totodată, există o normativă generală, stabilită de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (1999), unde țărilor membre li se recomandă să susțină predarea religiei în școli în calitate de valori faţă de tine-rii care urmează să-şi construiască o abordare se lectivă în cadrul general al educaţiei etice şi democratice. Spre exemplu, în Marea Britanie majoritatea şcolilor au o dis-în Marea Britanie majoritatea şcolilor au o dis-ciplină obligatorie, care fa mi liarizează elevii cu cele mai importante religii ale lumii și se acor dă o atenție aparte existenței creştinismului. Totodată, se permite ca părinţii să-și scutească copiii de cursurile cu caracter religios. Iar în Belgia, spre exemplu, şcolile de stat oferă posibilitatea de a alege între studierea bazelor religiei oficiale şi a eticii laice. În același timp, predarea religiei poate fi obligatorie sau opţională, cu sau fără oferirea unei alternative pentru cei care nu doresc să participe la ore. Pe când în şcolile publice din Olanda predarea religiei nu este prevăzută. În cazul în care există solicitări din partea părinţilor, atunci acestora li se acordă asistența solicitată, iar profesorii sunt plătiţi de biserica locală.

Părerea mea este că religia ar urma să fie predată în clasele primare atât ca disciplină obligatorie, cât și optională (ba chiar și în clasele V-IX, opțional). La preda-rea acestei disciplini să se pună accentul pe istoria religiei.

V.M.: Ţinând cont de faptul că vă a� aţi mai aproa- Ţinând cont de faptul că vă a�aţi mai aproa-pe de centrul culturii și prosperării europene, ne puteți spune pe ce se bazează succesele economice și sociale ale țărilor dezvoltate din Vestul Europei? Care este în acest sens contribuția sistemului de învățământ?

G. M.: Succesele economice şi sociale ale unei ţări sunt determinate în mod direct de calitatea sistemului de învăţământ, prin care se formează capitalul uman, consi-derat cel mai eficient factor de producţie al unei societăţi. Capitalul uman este fundamentul societăţii, exprimat prin cunoştinţe, competenţe, capacităţi creative, calităţi morale, spirituale şi intelectuale. Sistemul de învăţământ, produs şi valoare a dezvoltării sociale, reflectă necontenit cerin-ţele şi posibilităţile societăţii şi este factorul ce evidenţia-ză nivelul de dezvoltare al unei societăţi în competiţie cu alte ţări. Iar obiectivul principal al sistemului naţional de învăţământ este acela de a asigura şi de a implementa la baza culturii instituţionale un proces calitativ de instruire, o dezvoltare personală şi profesională a elevului. Crearea unui climat pozitiv şi sănătos atât pentru instituţia pro-priu-zisă cât şi pentru întreaga societate. Succesul depin-de de politicile educaţionale implementate de către stat în acest domeniu de activitate. Pentru un sistem de instruire și educație centrat pe dezvoltarea personalității omului, pe autonomie, concurenţă, cerere şi ofertă, economie de piaţă adevarată - rezultatele vor fi mereu îmbucurătoare şi bine-venite pentru o societate mereu în creștere.

V.M.: Vă mulţumesc.G. M.: Și eu Vă mulțumesc.

Pedagogii de excepţie despre realizarea Noului Cod al EducaţieiVirgil Mândâcanu (doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar, R.Moldova)

în dialog cu Galina Martea (doctor în ştiinţe economice, scriitoare, Olanda, Amsterdam)

P R O F I L

Ploaia năprasnică se năpusti peste va-lea Ghindeştilor în iureş de tangou. Uluit de vârtejurile cumplite, Vladimir Novac, directorul societăţii agricole „Tetracom-agro”, privea alarmat învălmăşeala mutre-lor sălbatice de nori albicioşi, în vreme ce un gând înfiorător, ca o săgeată, îi străpuse inima: „Sinopticienii au prezis pentru azi cod galben de ploi cu grindină...”. N-apucă bine gospodarul să realizeze neliniştea, că tot atunci din înalturi se prăvăli peste întrea-ga fire mânia unui şuvoi, înţesat cu mărgele de gheaţă. Ce-i drept, vijelia trecu repede, dar lăsă în urmă prăpădul lumii...

– În acea zi de iulie cel mai tare a avut de suferit livada, ne vorbeşte cu căinţă în suflet directorul Novac. Într-un sfert de oră am pierdut recolta de fructe pe întreaga su-prafaţă de 106 hectare de meri, estimată la cel puţin cinci-şase milioane de lei... Dar n-avem ce face. Suntem neputincioşi în faţa vrerilor naturii...

Marea pagubă i-a mobilizat pe agricul-tori să-şi concentreze mai aprig eforturile în celelalte domenii de producţie, în special, la îngrijirea culturilor de câmp. Au reuşit! De pe cele aproape trei mii de hectare de răzoa-re, reunite cotă cu cotă de la ţăranii din patru sate, bravii gospodari au adunat anul acesta o recoltă respectabilă de grâu şi orz, floarea-soarelui şi rapiţă, sfeclă de zahăr şi porumb. Dar miza principală câmpenii o pun anume

pe cultivarea grâului pentru sămânţă. De aceea să nu vă miraţi că, de la însămân-ţatul ogoarelor şi până la recoltare, pe colinele întinse dintre Ghindeşti, Ţâra, Hârtop şi Bobuleşti veţi întâlni savanţi ai instituţiilor de selecţie din Bălţi sau Odesa, captivaţi nu numai de obsesia naturii. Oamenii de ştiinţă moldoveni şi ucraineni au întrezărit în speţa agricul-torilor ghindeşteni calităţi de parteneri pricepuţi în afaceri şi ajutori practici la investigaţiile lor riguroase. Şi încă ceva. Vorba lui Novac: „Să vedeţi câte emoţii îmbietoare dezlănţuie în suflet albastrul cerului pe valurile de spice!”.

– Ghindeştenii, cu adevărat, fac do-vada de gospodari încercaţi în cultivarea cerealierelor şi culturilor tehnice, ne împăr-tăşeşte opinia Anatolie Kocerovski, şeful Direcţiei Raionale Floreşti pentru Agricul-tură şi Alimentaţie. Fără îndoială că străda-niile agricultorilor însumează griji, compri-mate în zile şi nopţi nedormite. Perseverenţa aceasta are un scop bine determinat: să se înfăptuiască calitativ şi în termene oportu-ne operaţiile agrotehnice, garanţie sigură a recoltelor stabile, indiferent de capriciile metereologice...

Cândva la Chindeşti era o fabrică renu-mită de zahăr. Dar s-au găsit nemernici care au distrus-o. „Moldovenii n-au nevoie de fabrici, fiindcă se trag din ţărani-păstori...”,

afirma tare unul dintre veneticii oploşiţi pe la noi de guvernele de odinioară. Mangosiţii au vândut repede proprietatea altor nesătui. Noii „stăpâni” au smuls utilajele şi ce mai era bun pe acolo şi le-au dat la fier vechi. Apoi şi aceştia au scos la mezat ceea ce mai rămăsese din mândreţea de fabrică. Au cumpărat-o pe nimic tot nişte nesăbuiţi, pe care îi doare în cot economia ţării. Azi pe lo-cul întreprinderii se întrezăresc doar câţiva pereţi desfiguraţi cu „ochii” scoşi, străjuiţi de mormane de gunoaie. Iar ţăranii din zonă se văd nevoiţi să ducă sfecla, rodul muncii de un an, departe, la alte fabrici. Acum mulţi se întreabă nedumeriţi: „Aşa-i economia de piaţă?”...

Vorbeam adineauri de cala-mităţile ce loviseră astă-vară live-zile de aici. Chiar zilele trecute un grup de experţi de la o companie de asigurări din capitală semnase în prezenţa lui Alexandru Slusari, preşedintele Uniunii „Uniagro-protect”, verdictul de constatare a pagubelor suferite anul acesta de societatea agricolă. Curând po-micultorii vor beneficia de suma de asigurare – cam o jumătate de milion de lei. Bineînţeles că aceşti bani nu acoperă nici pe departe stricăciunile pricinuite. Totuşi, ţă-ranii speră că vor reuşi să repare măcar cât de cât livada schilodită.

Necazurile vechi se cicatrizează şi apar altele noi. Vladimir Novac este omul capa-bil să înfrunte imperativele vremurilor ne-miloase ai căror copii de suflet suntem azi cu toţii. Acest fecior al gliei, împreună cu camarazii săi devotaţi, agronomul-şef Igor Popovschi, inginerul-şef Mihail Tocan, bri-gadierul Iurie Popovschi, mecanizatorii Ilie Fusu, Alexandru Abduhaşmanov, Nicolae Roman, Valeriu Slutu, Valeriu Buzdugan şi cu toţi ceilalţi, prefac faţa pământului în poeme de belşug şi iubire pentru oameni...

Năboit de grijile cotidiene, aşa se face că Vladimir descalecă tocmai seara târziu acasă. El ştie că nevasta sa dragă, Elena, îl

aşteaptă de acum cu masa întinsă. La cină, ca întotdeauna, ei discută până în miezul nopţii despre treburile urgente, despre mlă-diţele lor scumpe, Mariana şi Andrei, care, acolo, departe de vatra copilăriei, visează, la fel ca părinţii, cum ar face lumea asta mai bună, mai îngăduitoare. Alteori mama şi tata îşi reconstituie tinereţea, apusă parcă mai ieri la Izvoare – cuib de răzeşi la întorsura Sorocii, unde, sub nucul de la poartă, citeau adesea versuri de Eminescu, Arghezi, Vie-ru... Vladimir şi acum recită din nostalgicele strofe eminesciene despre floarea albastră. Mai rar tehnicieni tentaţi de poezie!..

După facultate, promiţătorul inginer fusese repartizat la muncă în colhozul de lângă fabrica de zahăr. Tot aici îşi găsi un post de farmacistă tânăra soţie. La noul loc de trai cuplul rezolvase ecuaţia iubirii... Dar poemul dragostei de oameni, de plaiul natal, de albăstrelele cereşti pe valuri înspicate l-a însufleţit pe Vladimir de când s-a trezit pe lume. Acum, în prag de iarnă, floricelele lui de dor au aţipit dulce în sevele pământului. Ele visează, probabil, freamătul spicelor cu sânii plini de bobi. Numai că abia în vară pi-căţelele de cer vor împodobi cu ochi albaştri preacurata faţă a pâinii. Deci, există poemul albastru – crezul lui Novac, omul care stă-pâneşte toate aşteptările!...

Andrei MOROŞANU

În prim-plan: directorul Vladimir NOVAC

GÂNDURI TESTA-

MENTAREIată-mă pășind peste cel

de-al 55-lea an al Institutului de Chimie al A.Ș.M., care își numără anii de pe 15 aprilie 1959, în cadrul căruia tot 55 de ani trudește și autorul aces-tor rânduri și sub ochii căruia a luat ființă și s-a afirmat această prestigioasă instituție academică. Fiecare om la trecerea lui prin viață are parte de zile luminoase, cu urcușuri aducătoare de mari bucurii, precum și de coborâșuri provocatoare de durere și tristețe, dar, mai ales, de nopți nedormite. Prin toate aces-tea am trecut și eu, dar nicicând n-am cedat în fața suferințelor, ci le-am înfruntat bărbătește într-o tă-cere de mucenic: tot tăcând și trudind, trudind și tăcând.

Modesta mea operă s-a materializat în aproa-pe o mie de studii și articole de prestigiu, publi-cate în țară și străinătate, precum și peste 20 de cărți, însumând un total de circa 9000 de pagini, am creat preparate, am emis teorii etc. care, cred, contribuie la întregirea imaginii mele de chimist, profesor, cercetător modern, publicist, animator al vieții științifice și culturale.

Un eveniment important al vieții mele a fost întâlnirea cu prestigiosul nostru coleg Gheorghe Duca și apoi lansarea acestui nume în enigmatica lume a chimiei, acum aproape o jumătate de se-col. Mă mândresc cu el cum se mândrea cândva Humphry Davy cu descoperirea lui Michael Fa-raday.

Orice problemă ar aborda Gheorghe Duca, se soldează cu o descoperire ori cu o depistare a unei noi fațade neordinare a acesteia. El a creat o cate-dră și laboratoare, facultăți și instituții de cerceta-re, licee și universități, a schimbat fața Academiei de Științe a Republicii Moldova, el este omul care a lăsat urme adânci și sigure în chimia națională și internațională. Grație competenței și activității sale susținute a realizat multe legături profesio-nale cu instituțiile de cercetare și învățământ de pe mapamond, promovând consecvent imagi-nea Republicii Moldova peste hotare, aducând contribuții fundamentale Școlii de Chimie Eco-logică căreia îi aparține și de viitorul căreia este permanent preocupat.

Despre el am publicat cartea „Treptele unui urcuș“ (Chișinău: Știința, 2004 – 176 de pagini) și lucrez la volumul 2 al ediției.

Ajuns printr-un efort supraomenesc la înălţi-mile unui savant notoriu asemenea unui pom dol-dora de rod care înfrumusețează lumea, lui Ghe-orghe Duca i-a fost dat să treacă prin încercări vitrege, provocate de diferite atacuri agresive, imorale, marginalizări, viața i s-a aflat mereu sub semnul sacrificiului. Mă încearcă un sentiment de admirație față de acest suflet care a găsit sursa de bărbăție și a depășit vicisitudinile vieții.

Convins că nu te poți apăra de prostie, de in-vidie și de ipocrizie decât muncind, Domnia Sa se consacră muncii creatoare, convins fiind că fără-delegea și păcatul atrag mânia lui Dumnezeu. Nu știu de ce îmi vine în minte cazul biblic când iude-ii L-au adus legat pe Isus Hristos la Pilat din Pont ca să-L răstignească. După cercetare, guvernato-rul zice că el nu L-a găsit vinovat de nicio faptă de care-L acuză. Atunci mulțimea a prins a striga: „Moarte Lui. Răstignește-L“. Și L-au răstignit.

Îmi doresc testamentar: pace în suflete și înțelegere între oameni. Nu voi înceta să conving omenirea, în care suntem integrați prin procesul globalizării, că plaiul nostru mioritic e cel mai frumos și mai prosper din lume. Doresc să cloco-tească bucuria în casă și în suflete și o ploaie de vocație pe tot întinsul plaiului străbun. Speranța mea pentru ziua de mâine este ocrotirea limbii noastre de vulgarizare și „moldovenizare“, închi-derea robinetelor poluante, promovarea istoriei adevărate, neamul nostru să devină viguros, iar în fața ochilor să ne apară harta țării întregită, cum a fost odată.

De pe creasta zbuciumatelor vremuri de azi, îmi exprim încrederea în ziua de mâine, pe care o văd mai bună, mai frumoasă și mai prosperă.

Dumitru BATÎR,doctor habilitat în chimie,

profesor universitar

„Dezvoltarea personalităţii prin cultura identității naţionale este cheia succesului în educaţie și în dezvoltarea unei societăți.

La promovarea identităţii naţionale un rol deosebit de important îl are politica şi doctrina statului şi a societăţii, care se intersectează pe verticală şi orizontală prin intermediul sistemului de învăţământ. Şcoa-la cu locul şi rolul prioritar în societate este elementul care contribuie la formarea unui întreg, exprimat şi regăsit prin valoarea noţiunii de identitate naţională”.

Galina Martea

Energii dezlănţuite. Rodica OLTEANU

8 Literatura şi arta Nr. 42 (3607 ), 16 octombrie 2014

Bravo, Nicolae Timofti, bravo,

Ion SturzaIon Sturza, după sum-

mitul CSI de la Minsk din 10 octombrie 2014: „Bravo, domnule Preşedinte! Aţi stat la masă, nu sub masă. Aşa putem fi respectaţi şi auziţi”.

„Europa nu are valori”Scrie un ticălos pe toate gardurile

cu gând să ticăloşească alţi oameni. Dar aproape toate valorile civilizaţiei de care ne bucurăm noi azi au fost create de oa-meni din ţările Uniunii Europei şi State-le Unite ale Americii.

Poveste cu cea mai mare mămăligă din

UniversCică (mi-a spus un medic epidemio-

log), dintre toţi participanţii la fabricarea celei mai mari mămăligi din Univers, înainte de a se aşeza la masă şi-au spă-lat mâinile numai Mircea Snegur şi un jurnalist. Mircea Snegur a făcut cel mai mare urs de mămăligă tăvălit în brânză şi jumări din Univers şi i l-a întins lui VV din UV, ca acesta să se lupte cu ursul de mămăligă şi să lase în pace Ucraina. Jurnalistul, fiind de la Ciuca Buca, făcea urşi mici, cât nuca, şi-i dădea la alţi jur-nalişti mucaliţi ca să aibă şi aceştia ce scrie. Cei care nu s-au spălat pe mâini nu au avut dreptul să facă urşi pentru alţii. Ţăranii, invitaţi la eveniment în calitate de bătători din palme, buimăciţi de pri-velişte, au înghiţit cele mai mari noduri din Univers.

Şi-au schimbat orien-tarea

„Crasnoarmeiţii” şi simpatizanţii aces-tora, Tcaciuc, Petrenco, Muntean, Garbuz, Petkov, Muşuc, Formuzal, Tuleanţev, popa Markel-Gapon … , şi-au schimbat orien-tarea - direcţia de activitate revoluţionară. În loc de „Antifa”, ei au format un nou detaşament - „Antibu” („Antiburuieni”), s-au lasă de ideea de a pune mâna pe AK, de acum înainte vor pune mâna pe sape şi vor începe să se lupte cu buruienile. Păzea, buruieni! Veţi fi strivite nu numai cu sapa, ci şi cu iataganul, secera, ciocanul şi că-delniţa. Nu-i exclus că veţi fi cosite şi cu automatul Kalaşnikov.

De-ale găinărilorNu demult dihorul Aromat-Rogozin

a trecut pe lângă coteţul găinilor, agitând puternic moţatele cu gazele sale. Pericol de moarte însă prezintă dihorul Puturoş-ca, care caută insistent o crăpătură să se strecoare iar în coteţul găinilor.

„Ciastuşte” moldove-neşti noi

Lelea Zina cu şorţul roşu cântă noaptea ca cocoşul. Dimineaţa când se scoală, nici pe faţă nu se spală, ia carabina în poală şi doi boi de subsuoară şi cheamă „giţăii lui Voronin” în Uniunea Vamală. Vova Putin din Pipeţk îi urcă în tanc, şi la Doneţk.

Kobzon la despărţireLa despărţire Kobzon, galant om, l-a

luat pe Dodon la avion. Kobzon s-a urcat în avion, tbrtrt în gura lui Dodon. Bună soluţie pentru alegători.

Numărului 13 din bule-tinul de vot

Piei, Satană!

Minte de „giţăl”Gândeşte să sugă şi de la vaca Uni-

unii Europene şi de la buhaiul Uniunii Vamale.

Lucruri identiceUniunea Vamală a lui Putin şi GU-

LAGUL (Siberia) lui Stalin sunt lucruri identice.

Trebuie să treci şi prin aceasta

Dragă Republică Moldova, bubele UVamale, care ţi-au ieşit acum pe buci cu duiumul, se trag de la infecţia bolşevi-că la care ai fost supusă timp îndelungat. Dacă la scrutinul din 30 noiembrie 2014 nu scapi de puroiul lor, este pericol ca ele să treacă în cangrenă. Dragi alegători, a venit timpul să tămăduim ţara.

Ion HOLBAN

Rivali electoraliPe acest pământ străbun,Adversarii de ideiTotuşi au ceva-n comun:Banii voştri… Banii mei…

Epigrama săptămânii

„Literatura şi arta” apare la Chişinău în fiecare joi în limba română.

Indice general de abonare - 6778l.

Indice de abonare privilegiată (pentru pensionari, studenţi şi invalizi) - 67881

Redactor-şef: Nicolae DABIJASecretar general de redacţie: Raisa CIOBANU

Publicistică şi informaţie: Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; relaţii cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid POPESCU; contabil: Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor LAVRIC.

Comanda nr.:

Telefoane: Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 022.23.82.l6.Publicistica: 022.23.85.46 e-mail: literaturasiarta_md@yahoo.comhttp://www.literaturasiarta.md/

Adresa redacţiei:„Literatura şi arta”str. Sfatul Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău

Tipografia „Universul”

„Literatura şi arta” la ceas aniversar

Astfel îşi intitulează o zguduitoare scurtă bi-ografie un concetăţean de-al nostru, domiciliat la Moscova, renumitul savant Radu Popa. Cartea a apărut recent la Editura „AGIR”, Bucureşti.

S-a născut în 1937 la Reni, în zodia leului, în familia lui Afanasie Popa şi Anei Rădulescu, originară din oraşul vecin, Galaţi. S-au cunoscut când ambii făceau studiile la Galaţi. Marea „eliberare” din 1940 i-a găsit în Reni, ca după o săptămână de trai „fericit” tatăl să fie arestat, în baza unui denunţ murdar al unui consătean. După un an de detenţie la închisoarea din Reni, tatăl, fiind maltratat pentru că nu „recunoştea” ce fel de politică făcea în timpul „ocupaţiei” româneşti, a fost condamnat la 8 ani de mun-că silnică şi dus în minele din îndepărtata Vorkuta, unde a rezistat doar 3 ani.

În noaptea de 13 iunie 1941 bunicii, mamă-sa şi dânsul, care avea doar 4 ani neîmpliniţi, au fost deportaţi şi duşi în vagoane pentru vite în Siberia. Anii petrecuţi în Siberia, într-o mizerie şi sărăcie nemaipomenită, sunt descrişi în carte cu lux de amănunte. Iată doar câteva momente tragice descrise de Radu Popa: „Familia noas-tră a fost dusă în satul Pobeda, regiunea Tomsk. Mama a ajuns să fie hamal la centrul de colectare a cerealelor, iar bunicii erau siliţi să colecteze coji de cartofi din care se extrăgea amidon pentru pre-pararea jeleurilor. Locuiam câteva familii într-o casă: bătrânii dormeau pe podea, copiii pe laiţe. Câinii localnicilor o duceau mai bine ca noi. Am intrat în prima iarnă siberiană fără îmbrăcăminte, fără nicio experienţă a vieţii, pe care urma să o confruntăm”. Pentru a-şi învăţa copilul la şcoală, mama sa era nevoită să plece de la socri în alte sate. Iată cum descrie aceste evenimente autorul: „În Segarca Nouă, unde şcoala era de 7 clase, am închiriat un fel de bordei de cinci metri pătraţi, cu un pat, o masă şi o sobă. Mama se angajase în calitate de croitoreasă la un combinat. În grija mea era pregătirea dejunului – cartofi fierţi, care era hrana noastră principală. Iarna aprovizionam căsuţa cu lemne, deoarece locuiam într-o regiune mlăştinoasă, vara fiind imposibil să aduci ceva lemne. Mama lucra la combinat de dimineaţă

până seara târziu, venind pregătea cina, iar după ce mă culcam eu, continua să mai coase până după miezul nopţii. Nu ştiu de unde a avut atâta putere să tragă carul cu toate greutăţile vieţii… Prin clasele 8-10 mă simţeam deja mai în forţă – în vacanţa de vară lucram: săpam tranşee pentru apeducte, reparam casa, tăiam lemne”.

Fiind un băiat cu carac-ter, absolvind şcoala medie, a trimis cerere pentru a susţine admiterea la Politehnica din Tomsk, Facultatea de Ingine-rie în aviaţie. Dar în ultima zi de înscriere, în dimineaţa lui 31 iulie, a primit refuz. În ace-eaşi zi a reuşit să plece perso-nal la Tomsk reuşind să se în-scrie la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Institutului Pedagogic. Dar scopul lui în viaţă era ingineria. Pentru că nu avea surse necesare pentru viaţă, s-a înscris la Facultatea de Fizică (cursuri serale), ca mai apoi să se transfere la Fa-cultatea de Radiofizică.

În 1963 susţine cu succes teza de diplomă şi i se propune

să rămână în cadrul catedrei ca asistent.Dar niciodată nu-l părăseau gândurile să

revină la baştină. Aflând că la Chişinău s-a fondat Institutul Politehnic, revine şi se an-gajează ca profesor de fizică, iar în scurt timp este numit şef al laboratorului de optică, unde construieşte cu mâinile proprii instalaţii pen-tru cercetări ştiinţifice. Iată cum sunt descrise aceste aspecte de către autor: „L-am rugat pe S. Rădăuţanu să-mi fie conducător al tezei de doctorat, ori să mă ajute a prezenta actele în Comisia de doctorat. Dânsul mi-a explicat că pentru doctorat pretendenţii stau la rând, există şi o listă. Deci, va trebui să mai aştept, iar pen-tru constatare mi-a promis că va încerca să mă ajute prin intermediul unor prieteni de-ai lui de la Minsk. Am înţeles că în Moldova există alte reguli de viaţă: boierii, dacă vor, te milu-iesc, dacă nu – îţi dau un genunchi. Oricât ar fi de straniu, în „sălbaticul” Tomsk condiţiile de competiţie erau aceleaşi pentru toţi”.

Până la urmă, în 1967 a trecut concursul pen-tru doctorantură la Institutul de Tehnică Electro-nică din Moscova, susţinând cu succes teza de doctorat în ştiinţe tehnice. După susţinere, revine

la Institutul Politehnic, de unde a plecat.

Bucuria lui R. Popa de a munci şi a-şi aduce aportul la educarea tineretului studios au-tohton nu a durat mult.

Teroarea comunistă de la Politehnică în anul 1972 l-a gă-

sit pe R. Popa printre cei peste 50 de specialişti de înaltă speţă fugăriţi, astfel distrugându-le pe o lungă perioadă de timp destinele. La începutul lui ’74 se întoarce la Moscova, luând-o iarăşi de la capăt, angajându-se la un institut, apoi la altul. Iată cum îşi destăinuie păsul autorul: „Am tras acest „car” 11 ani, timp în care am instituit noi laboratoare, am ajuns să fiu adjunct al şefului de catedră, ştiind că şef n-o să ajung niciodată pen-tru că nu eram membru de partid”.

Dar s-a pus pe treabă şi în 1988 a susţinut teza de doctorat habilitat. De prin 1989, ca mulţi al-ţii, a fost atras de mişcarea politică, participând la demonstraţii împotriva partidului comunist, devenise membru al mişcării „Democraticeskaia Rossia”, a candidat la alegerile în Sovietul Su-prem al Rusiei, dar fără succes. În 1990 a fost ales deputat în unul din raioanele Moscovei. Mai târziu, în anul 1993, un timp a fost angajat la Consiliul orăşenesc de deputaţi din Moscova.

Dorinţa de a reveni în R. Moldova nu l-a pă-răsit şi în februarie 1994 revine la Chişinău în ca-litate de profesor la Universitatea Tehnică. Dorea foarte mult să se implice în politică, s-a încadrat în campania pentru alegerile în Parlament, a adu-nat listele cu susţinători, dar până la urmă a fost exclus pe motiv că nu avea 2 ani de trai perma-nent în republică (cu toate că în lege nu era spe-cificat acest lucru). A apelat la organele de drept locale, care l-au restabilit în listă, iar Curtea Su-premă de Justiţie a decis din nou în detrimentul său. R. Popa menţionează printre altele: „Astfel încă o dată mi s-a confirmat convingerea că Mol-dova nu mă acceptă, că la propria mea baştină sunt calificat ca un intrus”.

Văzând că şi colegii de la catedră nu prea îl agreează, suspectându-l că a venit cu pretenţii la postul cuiva dintre ei, R. Popa se întoarce defi-nitiv în Moscova, unde deţine diverse posturi de conducere în instituţiile de învăţământ superior. În cartea sa autobiografică este descrisă trage-dia unui simplu basarabean deportat în Siberia şi doar numai datorită capacităţilor şi insistenţei sale a reuşit să obţină mult în viaţă, dar, cu părere de rău, nu în propria sa ţară, ci în străinătate.

L-am cunoscut personal pe autor participând la Simpozioanele Ştiinţifice ale Inginerilor Români de Pretutindeni de la Bucureşti, unde participa ac-tiv cu referate, care erau ascultate cu mare interes.

Anul acesta Simpozionul Ştiinţific al Ingine-rilor Români de Pretutindeni (ediţia a XI-a) va avea loc la Chişinău, în perioada 23-24 octom-brie, şi va fi dedicat jubileului de 50 de ani al Uni-versităţii Tehnice a Moldovei. Aştept cu nerăbda-re să-l revăd pe R. Popa în propria sa patrie, pe care o iubeşte, ţine la ea, dar destinul i-a pregătit o altă soartă.

Alexandru MARIN, prof. dr. ing.,

Doctor Honoris Causa

...nu în propria sa ţară

MOZAIC DIN VIAŢA NOASTRĂ

La Salonul Internaţional de Carte, ediţia a XXIII-a, con-sacrată Integrării Europene a Republicii Moldova şi Anului Dumitru Matcovschi (31 au-gust – 4 septembrie), mono-grafia Spaţiul Mării Caspice: analiză geografică şi geopo-litică, apărută la prestigioasa Editură Pontos din Chişinău, s-a învrednicit de Premiu şi Diplomă la compartimentul Cercetări ştiinţifice la zi. Me-ritul îi aparţine tinerei autoare Liuba Dobândă, dr. în geogra-fie, dânsa abordând o problemă actuală şi de amplă importanţă în condiţiile marilor schimbări ce s-au produs pe mapamond după prăbuşirea regimurilor comuniste, în special după destrămarea U.R.S.S. În cele cinci capitole de proporţii ale lucrării (Abordări geografice conceptuale prin prisma rela-ţiei spaţiu-putere; Regiunea Mării Caspice – capital ge-

opolitic; Geostrategia cori-doarelor energetice în context european: proiecte, sfidări, re-alizări; Geopolitica intereselor şi securităţii energetice a ma-rilor puteri; Axa Marea Cas-pică – Marea Neagră – Uniu-nea Europeană. Rolul politic al României), secundate de 11 anexe, sunt analizate toate as-pectele importante, induse în

titlu. Semnatara scoate în evi-denţă capitalul natural (îndeo-sebi variile resurse), capitalul geopolitic (regiunea mai fiind şi astăzi un focar de insecuri-tate cu nenumărate conflicte), actualele confruntări de intere-se între actorii din zonă şi din afara acesteia (în special pentru resursele energetice).

Tânăra savantă Liuba Do-bândă „a desfăşurat, în opinia prefaţatorului Silviu Neguţ, un impresionant efort documentar, dublat de capacitatea de a selec-ta şi prezenta informaţie într-un excurs coerent, cursiv, cu acura-teţe intelectuală / erudită”.

Acest valoros şi ingeni-os studiu, judicios structurat, poate fi utilizat în calitate de note de curs pentru studenţii şi masteranzii din domeniul geografiei şi al ştiinţelor po-litice. De asemenea, este un ghid indispensabil pentru pre-gătirea examenelor de titula-

rizare şi susţinerea gradelor didactice, dar şi în calitate de notă informativă pentru o serie de structuri guvernamentale şi nonguvernamentale va consti-tui, în fine, un impuls benefic pentru continuarea cercetărilor în domeniu, o monografie cu o relevanţă majoră.

Cartea s-a bucurat de fru-moase aprecieri din partea dlor dr Silviu Neguţ, profesor la ASE Bucureşti, dr. Alexandru Ilieş, profesor la Universitatea din Oradea, dr. Ion Nicolae, profesor la Universitatea din Bucureşti, dr. Radu Săgeată, conferenţiar la Universitatea Creştină „D. Cantemir” din Sibiu, dr. habilitat Victor Juc şi dr. Valeriu Mândru de la AŞM. Redactor: (Manole Neagu, lec-tor: Tamara Osmochescu).

Cu cea mai aleasă preţuire pentru autoare,

Dumitru PĂSAT

Săptămânalul „Literatura şi arta” este mai mult decât o publicaţie. Este o adevă-rată Universitate. Şi la propriu, şi la figurat.

La propriu: redactorul-şef al săptă-mânalului, poetul şi scriitorul Nicolae Dabija, este Membru de Onoare al Aca-demiei Române şi membru-corespon-dent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Nicolae Dabija este persona-litatea care, săptămână după săptămână, în articolele de fond, abordează subiecte de cea mai importantă actualitate pentru R. Moldova. Pe paginile săptămânalului sunt publicate articole semnate de aca-demicieni (dl Gheorghe Duca, preşedin-tele Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, dl academician Mihai Cimpoi, dl m. c. Anatol Ciobanu etc., o pleiadă distinsă de profesori universitari, doctori habilitaţi (dl prof. Valeriu Dulgheru fi-ind cap de listă, dl prof. Anton Moraru, cel mai harnic istoric pe paginile săptă-mânalului „Literatura şi arta”; dl prof. Gheorghe Baciu etc.), conferenţiari uni-versitari, buni mânuitori ai scrisului şti-inţifico-publicistic (dl Iulius Popa, Bălţi, dl Ion Melniciuc, dl Mihai Morăraş etc.), şi mulţi, mulţi alţii (scuzaţi că nu pot să-i remarc pe toţi). Dar întrebarea este: care universitate se poate lăuda cu un corp academic şi profesoral mai consistent de-cât cel de la „Literatura şi arta”?

Meditând asupra celor 60 de ani îm-pliniţi de „Literatura şi arta”, nu putem să nu recunoaştem că rolul publicaţiei în trezirea conştiinţei naţionale, în afirma-rea identităţii româneşti a basarabenilor şi transnistrenilor a fost unul determinat. Sunt convins: generaţia de cititori mai în vârstă cunoaşte ce poziţie militantă a ocupat săptămânalul „Literatura şi arta” în 1994, atunci când Legislativul majori-tar agrarian a inclus în Legea fundamen-tală (Constituţia) Republicii Moldova un fals stalinist, cum că limba de stat a acestei republici ar fi, chipurile, „limba moldovenească”. Pe paginile săptămâ-nalului „Literatura şi arta”, apărut atunci doar în negru, au fost publicate zeci

(poate sute) de articole în apărarea denumirii corecte a limbii noas-tre – limba română – , semnate de Grigore Vieru, Dumitru Mat-covschi, Nicolae Dabi-ja, Andrei Strâmbeanu, Petru Cărare, de zeci de scriitori, oameni de ştiinţă, simpli ce-tăţeni ai Republicii Moldova. Astăzi, ce rost ar avea să arătăm cu degetul la cei de care atunci a depins redactarea corectă a Constituţiei? Cu regret, falsul bolşevic rămâne în continuare şi înveninează viaţa noastră. Lipsa de curaj a celor ce au ac-ceptat falsul stalinist, strecurat în Legea noastră fundamentală, s-a transformat în-tr-un odios monument al prostiei umane. Dacă cineva s-ar apuca să scrie despre cele 10 mari gogomănii (prostii) comise de guvernarea Republicii Moldova de la proclamarea independenţei până astăzi, pe primul loc ar fi asta: în RM limba de stat este limba „moldovenească”.

Dar şi aşa, datorită (în primul rând) săptămânalului „Literatura şi arta”, lim-ba română este recunoscută de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, de sis-temul nostru de învăţământ, de sistemul bancar, de instituţii şi firme etc. ca fiind denumirea corectă a limbii pe care o vor-bim.

Săptămânalul „Literatura şi arta” a apărat consecvent cauza românismului în RM, a promovat tineri scriitori, poeţi, publicişti, a prezentat evenimente de cul-tură, cărţi noi, personalităţi notorii basa-rabene.

Felicit colectivul săptămânalului „Li-teratura şi arta”, îndrăgit de mii de citi-tori, doresc sănătate multă autorilor şi cititorilor, noi şi excelente materiale în viitor.

La mulţi ani, „Literatura şi arta”!

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU

9 octombrie 2014

Monografie cu o relevanţă majoră

De la o vreme văd tot mai multă lume abătută, îngrijorată, chiar speriată şi am im-presia că anumite intenţii şi pretenţii aloling-ve s-au mai domolit, s-au mai limpezit, iar mulţi rusofoni s-au pus serios pe gânduri, văzând ce se întâmplă în ţara vecină, Ucrai-na, unde cei mai mulţi dintre ruşii care au profitat (şi profită) din plin de bunurile şi de bunătăţile acestei ţări, care-i strângea la piept avându-i de fii, peste noapte au devenit te-rorişti, împuşcând fără cruţare în femei şi în copii, doar la nişte ordine satanice venite din Kremlin.

La piaţa de la Dokuceaev o vânzătoare destul de tânără încă mă întreabă ce doresc din diversele legume pe care le are în faţă. Şi aşa cum nu prea mai are cumpărători, decide să mi se confeseze:

– Eu sunt de naţionalitate găgăuză, ştiu limba maternă, dar cunosc foarte bine şi vor-besc cu plăcere întotdeauna şi limba „moldo-venească”; deşi la şcoală am învăţat în limba rusă. Dar ieri s-a apropiat de mine un bărbat şi, fără nici un motiv, aflând de ce naţiona-litate sunt, a făcut un mare scandal strigând în gura mare să plec de aici, deşi i-am vorbit foarte amabil în limba română (cum mi-aţi spus că se numeşte).

– N-a procedat corect, i-am răspuns. Pen-tru că dumneata vorbeşti bine limba noastră şi, după pronunţie, aş fi bănuit cu greu că eşti de altă naţionalitate.

– Vedeţi – răsuflă uşurată vânzătoarea - dvs. mă înţelegeţi.

Şi-mi alese, cu mare grijă, cele mai bune legume.

Nu cred că e cazul să ne luăm de aloling-vii care ne respectă şi nu doar ne cunosc lim-ba, ci chiar o vorbesc uneori mai bine decât unii români basarabeni din talpă.

De altfel, după ce am avut o discuţie des-tul de directă şi de dură cu un rusofon, care

locuieşte chiar în blocul meu, mă salută tot timpul româneşte. Iar zilele trecute s-a simţit obligat, nu ştiu de ce (presupun că în contex-tul evenimentelor din Ucraina, care, desigur, au repercusiuni şi în sufletele etnicilor de la noi), să-mi spună: „Vedeţi, eu vă dau bineţe în limba dvs., pentru că vă respect”.

I-am mulţumit, desigur, asigurându-l şi de bunăvoinţa mea. Pentru că aşa e normal: să le acordăm încredere tuturor celor care ne stimează, învăţându-ne şi vorbindu-ne lim-ba. Pentru că celorlalţi, care ne urăsc, făţiş sau pe la spate, li-i deschis drumul în cele patru zări, către ţara pe care şi-o doresc. Şi, apropo, cunosc destui ruşi, printre ei şi foar-te mulţi oameni de treabă, care şi-au vândut apartamentele şi s-au stabilit cu traiul în Ru-sia, unde, cică, şi-ar fi găsit un nou rost.

De-ar fi mai mulţi ca ei! Pentru că decât să zaci cu sufletul plin de ură, într-o ţară care te-a primit pe tine, rătăcitul, te-a hrănit şi ţi-a purtat de grijă chiar mai mult decât proprii-lor fii şi fiice (lucru care devenise deja lege nescrisă), n-ar fi mai bine să te tot duci acolo unde te trage inima? Decât să pui la cale tot felul de acte teroriste, urzind planuri de de-stabilizare a acestei părţi de ţară românească, în speranţa că Rusia va trimite trupe militare să-ţi salveze inima deteriorată şi mintea spă-lăcită de atâta orgoliu de „eliberator”, n-ar fi mai bine să-ţi faci încetişor bagajele (suntem gata să-ţi dăm chiar şi o mână de ajutor), şi fără prea mult zgomot (dacă s-ar putea, chiar în cea mai deplină linişte) să te cam cari de pe mult suferindul nostru pământ?

Noi zicem că da. Pentru că anume aşa vei demonstra că iubeşti Rusia, care nu va avea niciun motiv să se implice în rezolvarea nenumăratelor probleme, pe care ni le faci cu bună ştiinţă, provocând-o să-şi apere „nea-jutoraţii fii”, care, profitând de firea noastră blândă, numai în cap nu ni s-au suit încă.

Deşi unii, presupun, m-ar contrazice, afirmând că ni s-au urcat de mult şi în cap.

Legile ţării noastre sunt atât de permi-sive, încât nu-l doare capul pe nimeni, dacă noi, românii basarabeni, suntem batjocoriţi şi loviţi în demnitatea noastră naţională de către cine şi când vrea. Şi atitudinea aceas-ta nu-i de azi, de ieri, are rădăcini adânci în atât de lăudatele de către comunişti, dar şi de către destui nedumeriţi de-ai noştri, vremuri sovietice. Astfel, o fostă profesoară, dna Maria Chiosa, care pe acele timpuri de tristă amintire preda româna într-o şcoală mixtă dintr-un oraş din nordul ţării, mi-a destăinuit că ieşea aproape de fiecare dată de la ore în-jurată urât, mai trebuind să îndure stoic când elevii, care mai de care, îi strigau în timpul lecţiei: „Govori po-celoveceski!” („Vorbeşte omeneşte!”), adică o somau să vorbească în limba rusă, studierea limbii române („mol-doveneşti” pe atunci) părându-le mai mult decât „nedemnă” de „preafinul” lor auz.

Credeţi, poate, că elevii de altădată, ajun-gând la maturitate, şi-au schimbat cumva ati-tudinea faţă de limba noastră cea română?

Nu-mi prea vine a crede, deşi aş fi vrut din tot sufletul.

Aşa sau altfel, presupun că multora din-tre ei, văzând ce se întâmplă în Ucraina, le-a mai venit mintea la cap. Vreau să cred chiar că mulţi dintre alolingvi s-au aplecat cu înţe-legere către limba română, apelând la dicţio-nare. Şi că alţii au început să ne respecte şi să ne ia în serios.

Ca să aibă zile bune şi ei, dar şi noi.Care fiind dintotdeauna buni şi primitori

cu cei care ne iau în consideraţie şi ne tra-tează ca atare, am învăţat, între timp, să şi ripostăm, hotărât şi calm, atunci când suntem atinşi în demnitatea naţională.

Nina JOSU

SCHIMBĂRI Refacerea

Cucuie pentru „Literatura şi arta”

Da, sunt sigur, aceste cucuie au fost mult-prea multe, ba mai continuă să fie şi azi. Şi ele, din propria mea practică împodobesc publicaţia mai mult decât orice menţiune sau apreci-ere. Purtătorul acestor cucuie în cazul dat e cel care le-a adunat aproape pe jumătate de distanţă a existenţei pu-

blicaţiei: 28 de ani din cei 60 cât a rotunjit recent „Lite-ratura şi arta”.

Nu i-am cântat dlui Dabija niciodată ditirambi. Iar dacă am rostit nişte opinii, totdeauna erau întemeiate şi, cred, obiective. Nici acum nu intenţionez s-o fac precum se obişnuieşte pe la jubilee. Ţin doar să constat, alegoric vorbind, că Nicolae Dabija, atunci când a cerut-o situaţia, a ştiut să străbată distanţele necesare Cauzei Naţionale nu doar pe căi netede şi asfaltate, ci mai mult pe poteci întortocheate, pe mirişti ţepoase, prin bălării spinoase a ştiut să facă salturi în zbor înalt, periculos, să străbată dis-tanţe prin subterane, să răstoarne brazde adânci pe humă înţelenită şi să arunce sămânţă nouă, aducătoare, dărui-toare de belşug naţional, nu rareori de valori fără de preţ.

La mulţi ani, scumpa mea prietenă „Literatura şi arta”! Activitate prodigioasă în continuare, acelaşi curaj tineresc întru propăşirea spiritualităţii noastre!

Mult stimate coleg de breaslă domnule Poet, Proza-tor, Publicist de strălucitoare valoare, Academician şi pur şi simplu Om de omenie Nicolae Dabija, felicitări din suflet şi sincere urări de sănătate, ca adevăratele succese să Vă însoţească mereu pe parcursul acelui noian de ani pe care vi-i doresc tot atât de tineri şi încărcaţi de rod în continuare!

Cu sinceritate,Mihail Gh. CIBOTARU

Redacţiei săptămânalului „Literatura şi arta”.Felicit redacţia şi colaboratorii săptămânalului

„Literatura şi arta” la a 60-a aniversare, care luptă cu invincibilul condei pentru Vatra, Limba, Credinţa Neamului Românesc.

La mulţi ani buni!

Valeriu EUTUŞIANU ,preşedinte al Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia

şi Bucovina”, Filiala Neamţ

Colegii de la IMSP „Spitalul Clinic al Ministerului Sănătă-ţii” exprimă compasiune şi sincere condoleanţe familiei Olaru, care trece prin marea durere de pierdere a soţiei, mamei şi bu-nicii, Nadejda Olaru, medic de familie.

În această grea încercare suntem alături de familia îndoliată.Dumnezeu s-o odihnească în pace.